De ce poți dormi cu un câine, dar nu cu un tigru? Știința dezvăluie cele 6 „reguli ascunse ale domesticirii”

În anul 2020, mulți oameni aflați în carantină își doreau cu disperare un animal de companie. Este ușor de imaginat tentația pe care cineva ar fi simțit-o când un șoricel ar fi intrat de bunăvoie în sufragerie, zi și noapte. O oportunitate? Poate un gând de moment, dar oprit rapid. Exista conștientizarea faptului că totul s-ar fi putut sfârși cu mușcături și urină (a șoricelului, desigur).

Cinci ani mai târziu, un animal de companie stă ghemuit fericit pe un birou. Are coadă, gheare, dinți mari – toate sună destul de sălbatic, până când este observat dormind într-o gogoașă mare și pufoasă. Deci, ce diferențiază animalele care vor trăi fericite ca tovarăși ai oamenilor de cele care nu o vor face?

Ce înseamnă de fapt domesticirea?

Procesul de domesticire înseamnă mai mult decât a prinde pur și simplu un animal sălbatic și a-l ține în casă. Este un fel de mutualism care necesită ca două specii fără legătură între ele să beneficieze amândouă de compania celeilalte. Lupii au devenit câini pentru că exista un schimb reciproc de hrană, căldură și protecție. Pisicile sălbatice au devenit mai puțin sălbatice odată cu apariția așezărilor umane și a rozătoarelor pe care acestea le atrăgeau, ceea ce făcea ca statul alături de oameni să pară un bufet ușor.

După mii de ani, oamenii s-au ales cu niște companioni perfecți, care adoră să se joace, să se cuibărească și să își privească stăpânii cum le strâng excrementele. Cu toate acestea, deși pisicile și câinii sunt cele mai cunoscute exemple, a existat o altă creatură care ar fi putut deveni cel mai bun prieten al Homo sapiens înaintea lor.

Primul animal de companie al omenirii a fost o vulpe?

Un studiu din 2024 a descris modul în care vânătorii-culegători antici din America de Sud ar fi putut ține vulpi ca animale de companie înainte ca câinii domestici să ajungă pe continent. Dovezile acestei alianțe neașteptate provin dintr-un sit funerar vechi de 1.500 de ani din Patagonia, Argentina, unde un schelet uman pare să fi fost îngropat alături de o vulpe, sugerând că cei doi au avut o legătură specială în timpul vieții.

Situl a fost descoperit inițial în anul 1991 și conținea rămășițele a cel puțin 24 de vânători-culegători și ale unui canid neidentificat îngropat printre ei. Analize genetice și izotopice recente au revelat că animalul era Dusicyon avus (sau poate D. australis?), o specie de vulpe sud-americană dispărută, care a trăit până acum aproximativ 500 de ani. Dovezile chimice au arătat că vulpea avea o dietă similară cu cea a oamenilor, sugerând că era hrănită de oameni și probabil ținută ca animal de companie sau animal de casă, ceea ce explică îngroparea intenționată alături de oameni.

Așadar, ar fi putut oare cineva afectat de criza animalelor de companie din anul 2020 să iasă pur și simplu afară și să-și găsească un nou prieten cel mai bun răscolind coșurile de gunoi? Orice astfel de încercare ar fi sfârșit probabil cu persoana respectivă acoperită din nou de mușcături și urină, dar oamenii de știință au reușit domesticirea vulpilor în era modernă.

Experimentul incredibil al vulpii argintii

În anul 1959, oamenii de știință au început un experiment pentru a vedea dacă era posibil să ia vulpea argintie (o variantă a vulpii roșii, Vulpes vulpes) și să o transforme într-un animal domestic. Spre deosebire de domesticirea pisicilor și câinilor, care s-a produs treptat, experimentul a selectat în mod activ animalele blânde și, în 59 de ani, a înregistrat o transformare remarcabilă.

„Pornind de la o populație de vulpi sălbatice, în șase generații (6 ani în cazul acestor vulpi, deoarece se reproduc anual), selecția pentru blândețe și numai pentru blândețe a produs un subgrup de vulpi care lingeau mâna experimentatorilor, puteau fi luate în brațe și mângâiate, scânceau când oamenii plecau și dădeau din coadă când oamenii se apropiau. O transformare uimitor de rapidă. La început, vulpile cele mai blânde reprezentau o mică parte din vulpile din experiment: astăzi ele constituie marea majoritate.”, a scris Lee Alan Dugatkin într-un articol din 2018 despre studiu, conform IFL Science.

Nivelul hormonului de stres al acestora la generația 15 era aproximativ jumătate din nivelul hormonului de stres (glucocorticoid) al vulpilor sălbatice. De-a lungul generațiilor, glanda suprarenală a acestora a devenit din ce în ce mai mică. Nivelul de serotonină a crescut, de asemenea, producând animale „mai fericite”. Pe parcursul experimentului, cercetătorii au descoperit, de asemenea, că vulpile domesticite prezentau un model de blană pestriț, asemănător celui al câinilor, și aveau trăsături faciale mai juvenile (boturi mai scurte, mai rotunde, mai asemănătoare cu cele ale câinilor) și forme ale corpului (membre mai groase, mai puțin grațioase).

Cele 6 reguli ascunse ale domesticirii şi de ce nu toate animalele pot fi domesticite

Fiind un alt canid (deși dintr-un gen diferit), nu este deloc surprinzător că vulpile pot fi domesticite ca și câinii, dar marea majoritate a speciilor de mamifere nu au fost niciodată domesticite. Acest lucru se datorează faptului că nu îndeplinesc caracteristicile care le fac bune candidate pentru domesticire.

În cartea sa Guns, Germs, And Steel (Arme, microbi și oțel), autorul și profesorul de geografie la UCLA, Jared Diamond, a prezentat 6 dintre aceste caracteristici. Pentru ca un animal să fie un bun candidat pentru domesticire, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

• Să fie rezistente (să nu intre ușor în panică);
• Să aibă capacitatea de a fi crescute în captivitate;
• Să aibă o dietă flexibilă (să poată fi cucerite de resturile noastre);
• Să aibă o maturizare rapidă;
• Să aibă o natură docilă;
• Să adere la un fel de ierarhie socială.