De ce spunem „Alo” atunci când răspundem la telefon și care este originea acestei expresii?

Este o replică extrem de familiară în viețile a milioane de oameni de pe glob: simplul „Alo”, cuvântul magic care deschide zilnic nenumărate conversații telefonice. Dar v-ați întrebat vreodată cine a „inventat” acest salut omniprezent? Povestea sa ne poartă într-o călătorie neașteptată, în zorii tehnologiei telefonice, avându-i ca protagoniști pe doi giganți ai invențiilor: Alexander Graham Bell și Thomas Edison.

Deși Alexander Graham Bell este creditat pe bună dreptate cu inventarea telefonului, brevetând în anul 1876 dispozitivul revoluționar capabil să transmită vocea la distanță, nu el este părintele celebrului salut. Bell, de fapt, avea o altă preferință: el susținea utilizarea termenului „Ahoy!”, un salut maritim folosit pentru a interpela o navă. Însă, în ciuda insistențelor inventatorului, „Ahoy!” nu a prins niciodată la publicul larg.

De ce spunem „Alo” atunci când răspundem la telefon?

Aici intră în scenă rivalul lui Bell, prolificul inventator Thomas Edison, cunoscut drept „Vrăjitorul din Menlo Park”. Se pare că soluția pentru criza de etichetă a noii tehnologii – ce să spui la începutul unei conversații telefonice? – a venit chiar din mintea sa fertilă. Dar cum știm asta cu siguranță?^[sursa]

Misterul a fost elucidat grație perseverenței lui Allen Koenigsberg, un profesor de studii clasice la Brooklyn College și un pasionat al istoriei fonografului. Timp de cinci ani, Koenigsberg a pornit într-o adevărată odisee prin vastele arhive ale companiei American Telephone and Telegraph (AT&T) din New York. Căutarea sa chinuitoare a fost, în cele din urmă, încununată de succes: descoperirea unei scrisori cruciale, nepublicate anterior, semnată de Edison însuși.

Datată 15 august 1877, scrisoarea era adresată lui T.B.A. David, președintele unei companii locale de telegraf din Pittsburgh, care se pregătea să introducă noul dispozitiv – telefonul – în orașul său. La acea vreme, Edison vedea telefonul mai mult ca pe un instrument comercial, cu o linie permanent deschisă între interlocutori. Acest lucru ridica o problemă practică: cum știa o parte că cealaltă dorește să vorbească? În scrisoarea sa, Edison oferea soluția: „Prietene David, nu cred că vom avea nevoie de un clopoțel de apel, deoarece «Hello!» poate fi auzit de la 10 până la 20 de picioare [aproximativ 3-6 metri] distanță. Ce crezi? EDISON”.

Acesta a fost cuvântul menit să schimbe istoria comunicării. Dar de unde a apărut „Hello” (rom. „Alo”) în mintea lui Edison? Cercetările lui Koenigsberg sugerează o legătură directă cu o altă invenție majoră a lui Edison: fonograful. Pe 18 iulie 1877, cu doar o lună înainte de scrisoarea către David, când a descoperit principiul înregistrării sunetului, Edison a strigat „Halloo!” în pâlnia aparatului.

„Halloo!” (și variantele sale: hilla, hillo, halloa) era o interjecție tradițională, folosită în special la vânătoare pentru a ațâța câinii sau pentru a saluta pe cineva de la distanță. Se pare că Edison, mulțumit de rezonanța și claritatea acestui cuvânt, l-a adaptat pentru telefon, comprimând pronunția și modificând ortografia (care, oricum, nu era punctul său forte), transformându-l în eficientul „Hello” (rom. „Alo”). Este important de notat că acesta diferă de interjecția britanică „Hullo”, folosită mai degrabă pentru a exprima surpriza („Hullo, ce avem noi aici?”).

În ciuda preferinței lui Bell pentru „Ahoy!”, varianta lui Edison, „Hello”, a câștigat rapid teren. Pe măsură ce primele centrale telefonice, echipate chiar de Edison, au început să apară în Statele Unite, manualele de utilizare au adoptat noul salut. Prima centrală telefonică publică, inaugurată în New Haven pe 28 ianuarie 1878, a ezitat inițial, manualul său menționând atât „Hello”, cât și întrebarea mai formală „Ce doriți?”. Însă, până în anul 1880, „Hello” devenise standardul de necontestat.

Popularitatea acestui cuvânt era atât de mare încât primele operatoare telefonice au fost poreclite „hello girls”, iar la Convenția Națională a Companiilor Telefonice din 1880, delegații purtau ecusoane cu inscripția „Hello!”, fiind întâmpinați cu aplauze la menționarea acestui cuvânt de către președintele organizației. Chiar și tabăra Bell a trebuit să accepte înfrângerea; în anul 1885, un avocat al companiei Bell, Chauncy Smith, i-a scris lui Edison cerându-i să construiască un dispozitiv automat care să redea cuvântul „Hello” pentru a semnala conectarea apelului – un fel de robot telefonic timpuriu, pe care Edison, însă, a refuzat să-l producă.

Impactul cuvântului „Hello” (devenit „Alo” în română și având forme similare în multe alte limbi) a depășit sfera tehnică. Așa cum sublinia Koenigsberg, telefonul și salutul său au acționat ca un egalizator social. Într-o epocă a etichetei rigide, în care nu puteai vorbi cu cineva fără o prezentare formală, telefonul și simplul „Alo” au tăiat brusc aceste bariere. „Gândiți-vă,” spunea Koenigsberg, „de ce nu l-a salutat Stanley pe Livingston cu «Hello»? Cuvântul pur și simplu nu exista”, forțându-l pe explorator la faimosul și formalul „Dr. Livingston, presupun?”.

Chiar și literatura a înregistrat rapid noul venit. Mark Twain a folosit termenul „hello girls” în romanul său „Un yankeu la curtea Regelui Arthur” (1889), dar Koenigsberg a descoperit o utilizare și mai timpurie, în schița comică „O conversație telefonică” din 1880 – prima apariție cunoscută a cuvântului într-o operă literară.

Așadar, data viitoare când ridicați receptorul și rostiți familiarul „Alo”, amintiți-vă de Thomas Edison – nu doar inventatorul becului și al fonografului, ci și omul pragmatic care, căutând o soluție simplă la o problemă tehnică, ne-a oferit cuvântul care conectează voci peste continente și decenii. O moștenire sonoră auzită și astăzi, la aproape 150 de ani de la acea scrisoare trimisă la Pittsburgh.