Într-o dimineață de ianuarie, când gerul strânge carnea orașelor mono-industriale ale României, liniștea care s-a așternut peste fostele oțelării este mai asurzitoare decât bubuitul cuptoarelor de altădată. Ceea ce a început în urmă cu milenii, în măruntaiele Banatului și ale Transilvaniei, s-a transformat sub regimul comunist într-un „fetiș al industriei grele” care, astăzi, pare să fi ajuns la capăt de drum.
Cifrele sunt brute: în anul 1989, România producea 14,5 milioane de tone de oțel brut. În anul 2023, conform unui raport al Institutului Național de Statistică, producția a căzut la doar 1,65 milioane de tone — aproape jumătate din capacitatea de producție a unui singur combinat, cel de la Galați. Este radiografia unei prăbușiri care a lăsat în urmă nu doar fier vechi, ci și destine frânte.
Rădăcini milenare și primele furnale
Istoria siderurgiei românești nu a început cu planurile cincinale, ci are rădăcini adânci în Antichitate. Zăcămintele bogate de fier din regiunile Banatului și Munții Poiana Ruscă au fost exploatate încă de atunci, arheologii identificând rămășițele primelor ateliere de topit fierul.
Progresul industrial a venit în secolul al XIX-lea, când au fost înființate primele furnale industriale în sud-vestul țării, urmate de construcția primelor uzine producătoare de oțel. Această tradiție lungă a fost baza pe care regimul comunist a grefat ulterior o expansiune mamut.
Visul lui Ceaușescu: autosuficiență cu orice preț
Siderurgia a fost religia unui regim care dorea independență industrială totală. Centrele industriale au fost extinse agresiv, transformându-se în combinate cu mii de angajați la Galați, Hunedoara, Reșița, Călărași, Târgoviște și Brăila. Alte uzine funcționau la Câmpia Turzii, Oțelu Roșu, Bocșa Montană, Roman și Slatina, producând totul, de la țevi și piese turnate până la oțeluri speciale.
Producția a crescut amețitor:
- 1950: 550.000 tone;
- 1960: 1,8 milioane tone;
- 1970: 6,5 milioane tone;
Punctul culminant a fost construcția combinatului de la Galați, începută în 1960. Peste 12.000 de oameni, majoritatea recrutați din satele Moldovei, au fost aduși pentru a ridica acest colos inaugurat de Nicolae Ceaușescu pe 14 septembrie 1966. În anii ’70, platforma siderurgică depășea 50.000 de angajați, fiind cea mai mare din țară.
Fisurile din „oțelul de aur”: mit versus realitate
Propaganda comunistă prezenta aceste uzine într-o lumină idealizată, lăudând producțiile „record” și îndeplinirea planului în avans. Însă sub această mască se ascundeau ineficiența economică, condițiile de lucru precare și veniturile mici ale muncitorilor în comparație cu restul lumii.
Mai mult, calitatea oțelului era adesea insuficientă pentru industria construcțiilor de mașini. Un studiu al Bibliotecii Congresului SUA, editat de Ronald D. Bachman în anul 1991, sublinia: „Prin urmare, la începutul anilor 1970, guvernul a decis construirea unui combinat siderurgic ultramodern la Târgoviște, folosind tehnologie vest-germană. În a doua jumătate a deceniului, un alt complex de mari dimensiuni a fost ridicat la Călărași – din nou cu tehnologie occidentală. Totuși, industria nu a reușit să atingă obiectivul de producție de 18 milioane de tone pentru anul 1980, pe măsură ce țara intra într-un declin economic general.”
Deși în 1988 producția ajunsese la 14,3 milioane de tone, plasând România în topul mondial per capita, sistemul era deja în agonie. Resursele accesibile (petrol, gaze, minereuri) se epuizau, iar exploatarea neglijentă provocase degradări severe de mediu.
Prețul ascuns: cerul roz și acidul nitric
La Hunedoara, unde siderurgia era cea mai mare din Balcani, industria a devorat orașul. Peter de Graaff, un fotograf neozeelandez care a vizitat zona în anii ’90, a lăsat o mărturie cutremurătoare: „Producţia de oţel a crescut dramatic sub dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu, datorită fetişului său pentru industria grea, iar până în anii 1980, siderurgia Hunedoarei era cea mai mare din toate din Balcani. La începutul anilor ’90, siderurgia era deja în declin, dar era încă imensă, poluantă şi, într-un fel îngrozitor, uimitoare.”
Impactul vizual era cel al unei lumi aflate în pragul autodistrugerii: „Castelul din Hunedoara a fost înconjurat pe trei laturi de halele combinatului, de turnuri de beton de răcire, de cuptoare şi rânduri de coşuri de fum falnice care aruncau fum usturător, maroniu-roşcat. Culoarea era dată de dioxidul de azot, un gaz toxic care formează acid nitric la contactul cu ploaia. Pe măsură ce fumul se răspândea, cerul devenea roz ca şi cum ar fi întotdeauna apusul soarelui. A fost ca şi când am cădea într-un fel de coşmar industrial distopic sau în decorul unui film post-apocaliptic.”
Finalul de epocă: căderea Hunedoarei și cum s-a prăbușit siderurgia românească
În anii ’90, complexele industriale cu tehnologii învechite au început să cedeze în fața economiei de piață. Recent, în octombrie 2025, s-a stins și ultimul suflu al combinatului din Hunedoara, fondat în anul 1884. Mai avea doar 470 de angajați.
Motivele închiderii, comunicate de reprezentanții ArcelorMittal, sunt o radiografie a crizelor actuale: costuri imense la energie și gaze, sprijin limitat de la stat și presiunea importurilor ieftine din Asia.
„Condițiile de piață foarte dificile, generate de prețurile ridicate la energia electrică și de presiunea importurilor la prețuri reduse din afara Uniunii Europene, au făcut imposibilă continuarea activității. ArcelorMittal Hunedoara nu mai poate absorbi pierderi financiare suplimentare.”
Siderurgia românească rămâne captivă între nostalgia marilor mase de muncitori și realitatea cruntă a ineficienței. Dependența de importurile de materii prime și costurile gigantice de modernizare fac ca viitorul să fie incert. Pentru orașele mono-industriale, imaginea dezolantă a complexelor ruginite rămâne singura dovadă a unui vis care a încercat să sfideze realitatea economică, lăsând în urmă o lecție amară despre prețul adevărat al oțelului.
