De unde vine cuvântul „șmecher” și ce înseamnă de fapt? Cine avea „carnet de șmecher”?

Cuvântul „șmecher” are o notorietate aparte în România, fiind adesea folosit cu sens negativ pentru a descrie persoanele care obțin avantaje sau se descurcă în situații dificile prin metode discutabile. Astăzi, însă, termenul a căpătat și o nuanță pozitivă, desemnând o persoană abilă, ingenioasă și capabilă să iasă cu istețime din diverse încurcături.

Originea cuvântului „șmecher” este germană, derivând din substantivul „Schmecker”, care înseamnă „persoană cu gust rafinat, degustător”. Drumul său spre limba română este însă unul surprinzător.

Care este originea cuvântului „șmecher”

Se spune că, în urmă cu câteva sute de ani, sașii din Siebenbürgen (Transilvania) coborau toamna în Oltenia pentru a face comerț cu localnicii din zona Drăgășanilor. În schimbul vinului, oltenii primeau de la sași articole de meșteșugărie. Însă, pentru a obține un avantaj la negocieri, oltenii își ospătau musafirii și le ofereau cel mai tare vin din crame. Odată amețiți de alcool, sașii acceptau târguri dezavantajoase, vânzând ieftin produse valoroase și cumpărând la preț mare vin de calitate îndoielnică. Astfel că negustorii ajungeau să își vândă produsele la prețuri mai mici, iar vinul pe care îl cumpărau spre a-l duce în Transilvania nu era cel cu care fuseseră îmbătați, ci un tulburel destul de prost, pe care plăteau destul de mult.

După mai mulți ani de astfel de tranzacții, sașii au hotărât să nu se mai lase păcăliți. La următoarea lor vizită în Drăgășani, s-au îmbătat ca de obicei, însă de această dată veniseră pregătiți: unul dintre ei, un transilvănean desemnat special pentru această misiune, a refuzat să bea. Acesta era numit „Der Schmecker” – adică „cel care gustă”. Când a sosit momentul negocierilor, doar el a stabilit prețurile, asigurând astfel un schimb echitabil.^[sursa]

Astfel, sașii au înțeles că pentru a face afaceri corecte cu oltenii, era nevoie de un „Schmecker” – un om lucid, atent și priceput în negocieri. Cu timpul, termenul și-a pierdut sensul inițial și a devenit sinonim cu abilitatea de a te descurca în orice situație, fie ea morală sau nu.

Așa a ajuns în limba română cuvântul „șmecher”, folosit inițial pentru a desemna persoanele greu de păcălit.

Cu timpul, termenul și-a extins sensurile și a căpătat noi conotații. Mai mult, potrivit unei postări apărute pe Facebook, în anul 1952, la București ar fi existat o „Societate a Șmecherilor”, care elibera inclusiv un „carnet de șmecher”.

Nu se știe exact ce activități desfășurau membrii săi, însă o fotografie păstrată din acea perioadă arată că un anume Gheo. Marian era „autorizat de Societatea Şmecherilor din Bucureşti, din cartierul Regiunea Bucureşti, să poarte acest carnet de mare şmecher şi coscar de clasa I-a, aprobat conform articolului 605”.

Detaliile despre această societate sunt puține, dar se pare că era o organizație bine structurată, având inclusiv un statut și un președinte. Identitatea acestuia rămâne însă necunoscută, singura sa urmă fiind semnătura de pe carnete, care par a data din anul 1952.

Astfel, de la „Der Schmecker” – persoana cu gust rafinat, care testa vinul oltenilor și nu putea fi păcălită – s-a ajuns la sensurile moderne ale cuvântului „șmecher”. Astăzi, termenul este asociat nu doar cu istețimea și abilitatea de a te descurca, ci și cu lipsa de onestitate. „Șmecheria” a devenit, în multe cazuri, sinonimă cu combinațiile și artificiile care, chiar dacă nu sunt întotdeauna corecte, pot asigura succesul financiar.