Descoperirea insulei Tahiti și dorința localnicilor pentru fierul european: ce erau dispuse femeile să facă pentru cuie

Tahiti este cea mai mare dintre insulele Arhipelagului Societății, un arhipelag situat în Polinezia Franceză, în sudul Oceanului Pacific. Este o insulă înaltă, formată din două vechi conuri vulcanice unite printr-un istm, cu un sol bogat în rocă vulcanică. Locuită de popoare vorbitoare de austronesiană încă din anul 200 î.Hr., Tahiti a fost o etapă importantă pentru stabilirea multor grupuri învecinate.

În anul 1768, Tahiti a fost prima insulă semnificativă din Pacific „descoperită” de europeni, după ce exploratorul olandez Abel Tasman ajunsese în Noua Zeelandă în anul 1642. Aproape 200 de ani de dominație colonială au privat tahitienii de mare parte din cultura lor tradițională, deoarece populația locală s-a înrudit cu europenii și a adoptat multe aspecte ale culturii britanice și franceze. Astăzi, majoritatea localnicilor vorbesc franceza, dar și o limbă polineziană, și au acceptat elemente din cultura franceză.

Localnicii din Tahiti, impresionați de fierul europenilor

Tahitienii au avut primul contact cu europenii în 18 iunie 1767, când britanicul Samuel Wallis a sosit cu nava HMS Dolphin. Localnicii au recunoscut rapid că uneltele de metal aduse de europeni puteau fi transformate în dălți sau alte instrumente de tăiere mult superioare celor din piatră sau scoică, folosite de secole.

Deși cultura tradițională tahitiană nu aproba relațiile extramaritale, în cele șase săptămâni cât Wallis a rămas pe insulă, tații și soții tahitieni își trimiteau soțiile și fiicele pe navă în schimbul cuielor de fier. Femeile erau dispuse să facă orice pentru a pune mâna pe fierul prețios. Această practică a continuat și în anul următor, când exploratorul francez Louis-Antoine Bougainville a ajuns la Tahiti în aprilie.^[sursa]

Conștienți de valoarea fierului, navigatori ca James Cook au adus cuie și topoare de fier, pe care le schimbau pentru hrană, scoici, haine și alte bunuri tahitiene. Expedițiile lui Cook din aprilie 1769, august 1773 și august 1777 au intensificat dorința europenilor pentru fier și alte bunuri occidentale. Acuzațiile privind experiențele lui Cook în Tahiti, după ce trei dintre călătoriile lui au popularizat imaginea tahitienilor ca fiind sexual eliberați, au alimentat imaginea europeană a „bunului sălbatic”, inspirată și de scrierile filozofului francez Jean-Jacques Rousseau.

Această imagine romanticizată a tahitienilor a stârnit dorința multor europeni din acea perioadă de a vizita insula. Când HMS Bounty, condusă de William Bligh, a ajuns în anul 1788, mulți dintre membrii echipajului au locuit cu femei de pe insulă în perioada de câteva luni necesară pentru a încărca răsaduri de arbore de pâine. Când Bligh a plecat spre Marea Caraibilor, mulți dintre marinari au vrut să rămână. Curând după plecarea insulei, Christian Fletcher a condus o revoltă pe Bounty, întorcându-se în Tahiti, unde a rămas cu femeile polineziene. O parte dintre marinari au rămas pe insulă, iar alții au plecat împreună cu „soțiile” lor polineziene pe o altă insulă nelocuită – insula Pitcairn.

Cultura tahitiană a început să se schimbe radical după sosirea misionarilor protestanți de la London Missionary Society în anul 1797. La Matavai Bay, unde Cook avusese prima bază, misionarii au încercat să transforme cultura „primitivă” a localnicilor prin creștinism. La început, insularii nu au arătat interes, deoarece misionarii aveau puțină apreciere pentru bogăția culturală locală, religia tradițională sau meșteșugurile din insulă. În următorul secol, Tahiti a devenit o bază pentru activități misionare în toată Polinezia.

La început, puțini tahitieni s-au convertit la creștinism, însă misionarii au reușit treptat să atragă localnicii. Tahitienii practicau o religie complexă cu numeroși zei, șefi de familie și strămoși venerați, care controlau proprietatea și comunitatea. Misionarii au lucrat pentru a transforma această structură în concepte mai apropiate de ideile creștine occidentale. După câteva decenii în Tahiti și Insulele Cook, misionarii au convins și pe cei din alte insule să adopte catolicismul francez. Creșterea prezenței misionarilor francezi în anii 1840 a contribuit la preluarea Tahitiului de către Franța și la stabilirea dominației asupra Insulelor Societății și altor arhipelaguri din Polinezia Franceză.

Înainte de contactul european, societatea tahitiană era organizată în numeroase clase, precum nobili, oameni liberi și oameni de rând. Aceste distincții erau bazate pe influența și respectul câștigat prin acțiuni, realizări, decizii și prestigiu personal.

Structura socială a început să se schimbe după contactul cu europenii, deoarece unele familii au început să controleze accesul la fier și alte bunuri europene, în timp ce familiile și căpeteniile care trăiau mai departe de așezările europene aveau mai puține șanse să obțină aceste bunuri. Astfel, averea în bunuri europene exotice a devenit o cale nouă către statut social superior.

Exploratorii europeni au interpretat greșit căpeteniile locale de rang înalt ca fiind regi sau conducători supremi, deși în realitate ei aveau doar importanță în clanurile lor locale. Dar cum europenii îi favorizau pe unii mai mult decât pe alții, acest lucru a creat tensiuni între căpetenii, care au început să caute bunurile aduse de europeni. Conflictele dintre aceștia au dus în cele din urmă la ascensiunea familiei Pomare, care, cu sprijinul misionarilor europeni, a devenit principala putere de pe insulă. Familia Pomare a dominat politica locală până în 1880, când regele Pomare al V-lea a cedat suveranitatea Franței.

Tahiti a rămas un protectorat francez până în anul 1946, când insula a fost desemnată teritoriu francez de peste mări; în 2003, insula a devenit comunitate de peste mări. După mai bine de două secole de guvernare franceză, insula a devenit un loc complet nou, cu mulți locuitori care duc în general o viață polineziană de familie și comunitate, dar expunând totodată gusturi și stiluri de viață franceze. Tahitienii rămân principalul grup etnic din Insulele Societății, deși sunt încă în mare parte subordonați rezidenților francezi, care domină economia. Polinezienii de astăzi, profund influențați cultural, joacă un rol activ mai ales în turism, care prosperă datorită plajelor frumoase ale insulei și munților săi înverziți.