Istoria României este plină de figuri care au clădit, dar puține povești au forța narativă a Saftei Brâncoveanu. Între 28 august 1835 și 14 octombrie 1838, Bucureștiul a văzut ridicându-se o clădire care avea să schimbe fața medicinei românești: Spitalul Brâncovenesc. Nu a fost doar o construcție, ci un testament viu al unei femei care a decis că durerea personală trebuie să devină speranță publică.
Safta Brâncoveanu: o iubire regală și o pierdere devastatoare
Safta Brâncoveanu, fiica marelui ban Tudorache Balș și a Zoiței Ruset-Rosetti, a intrat în marea istorie în anul 1793, când s-a căsătorit cu Grigore Brâncoveanu, stră-strănepot al voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Deși destinul le-a oferit putere și bogăție, le-a refuzat bucuria propriilor copii.
Într-un gest de dragoste și continuitate, în martie 1824, cuplul a adoptat-o pe Zoe Mavrocordat, fiica Catrinei Mavrocordat (sora Saftei). Împreună, soții Brâncoveanu s-au dedicat spiritului ctitoricesc, refăcând Biserica Domnița Bălașa și îngrijind lăcașuri sfinte precum Biserica Sfânta Treime din Brașov, Mănăstirea Bistrița Vâlcea și Mănăstirea Viforâta. Documentele istorice arată că „domniţa Safta Brâncoveanu se numără printre cei mai importanţi donatori ai Mănăstirii Văratec.”
Momentul de cotitură a venit pe 8 iunie 1832. La moartea soțului ei, înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Safta i-a mărturisit Mitropolitului Costache: „Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet”. Din această rană s-a născut dorința de a îndeplini visul banului Grigore: un spital pentru toți.
Un imperiu economic pus în slujba săracilor
Safta nu a lăsat funcționarea Spitalului Brâncovenesc la voia întâmplării. Ea a donat un portofoliu impresionant de moșii pentru a asigura venituri perpetue:
- Dăbuleni (jud. Romanați), Comojeni, Nedeia, Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare (jud. Dolj).
- Dealurile cu viile Cernăteștilor (jud. Săcuieni).
- Case și magazine în București, ale căror chirii trebuiau să acopere inițial cheltuielile pentru 60 de pacienți, număr ce urma să fluctueze în funcție de veniturile anuale.
Regulamentul era clar: bolnavii erau primiți „fără deosebire de orice nație, stare și religie”, fiind amenajate secții separate pentru bărbați și femei, în limita paturilor disponibile.
După ce s-a asigurat de fundația instituției, în anul 1840, Safta Brâncoveanu a urmat exemplul mamei sale și s-a retras la Mănăstirea Văratec, în monahie și apoi, la scurt timp, în schimonahie în soborul mănăstirii. Safta Brâncoveanu s-a stins în anul 1857, în chilia sa, fiind înmormântată „afară în curtea bisericii”, aşa cum ea a cerut.
De la strălucire la dezastru: 1880 – 1984
Deși un incendiu a deteriorat grav spitalul, acesta a fost reconstruit între anii 1880 și 1890 din resursele proprii ale fundației. Rezultatul? Un palat medical cu 240 de paturi, cu scări de marmură și săli decorate cu busturi.
Secolul XX a adus provocări majore:
- Reforma agrară din 1921: exproprierea moșiilor a lăsat spitalul fără venituri. Salvarea a venit, surprinzător, de la Regele Carol al II-lea, care a acordat fonduri masive.
- Al Doilea Război Mondial: așezământul a devenit spital militar, extinzându-se la 500 de paturi.
- Era Comunistă: în anul 1944, Regele Mihai a restabilit autonomia spitalului, dar în 1948, sub guvernul lui Petru Groza, statul a preluat forțat controlul.
Ultimul act: buldozerele și blestemul
Cutremurul din 1977 i-a oferit lui Nicolae Ceaușescu pretextul pentru „sistematizarea” zonei. În anul 1984, într-o vineri, Ceauseșcu a hotărât să demoleze Spitalul Brâncovenesc și luni 29 martie 1984 a început demolarea. Spitalul era proaspăt renovat, monument istoric, sălile de operație erau de marmură, dar n-a contat. În câteva săptămâni, o instituție de elită a fost transformată în munți de moloz pentru a face loc noii viziuni urbanistice. Personalul medical a fost împrăștiat la celelalte spitale din Capitală.
Însă sub acele dărâmături a rămas îngropat blestemul Saftei: „Cel care va înstrăina și cel care va primi să adauge la avutul său vreuna dintre aceste (ceea ce aparține spitalului) să fie depărtat de fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte.”
Blestemul Saftei Brâncoveanu nu a fost o simplă amenințare, ci o încercare disperată de a proteja un act de bunătate pură. Astăzi, ne rămân doar paginile de istorie și întrebarea dacă ignorarea unor astfel de legăminte sacre nu atrage, într-adevăr, un deznodământ tragic.
