Dorința bizară a lui Alfred Nobel, pe care a cerut-o prin testament

Testamentele celor mari ascund adesea clauze ce sfidează convenționalul, reflectând temeri intime sau viziuni postume grandioase. Alfred Nobel, titanul suedez al cărui nume este sinonim cu dinamita, dar și cu apogeul recunoașterii intelectuale, nu face excepție, lăsând în urmă un testament la fel de complex și, pe alocuri, la fel de exploziv precum invențiile sale. Într-adevăr, dincolo de directivele sale filantropice de anvergură mondială, acesta a consemnat și o dorință bizară a lui Alfred Nobel, izvorâtă dintr-o teamă profund umană și concretizată într-o cerință de natură aproape macabră, ce avea să sublinieze latura sa mai puțin cunoscută.

Dorința bizară a lui Alfred Nobel, cerută prin testament

O angoasă viscerală, aceea de a fi înhumat de viu, îl măcina pe inventator. Această spaimă, cunoscută sub numele de tafofobie, l-a determinat pe Nobel să includă în ultimele sale dorințe o clauză de-a dreptul ieșită din comun. Savantul a specificat cu rigoare ca, după constatarea decesului său, un medic să intervină chirurgical: „să îmi deschidă venele”. Abia după îndeplinirea acestui act și după ce „medici competenți au confirmat semne clare ale decesului”, stipula el în faimosul document, „rămășițele mele să fie incinerate”. O precauție extremă, menită să îi asigure că poarta către lumea de dincolo nu se va deschide prematur.^[sursa]

Alfred Nobel s-a stins din viață la San Remo, pe coasta însorită a Italiei, la data de 10 decembrie 1896. Un accident vascular cerebral i-a curmat existența la vârsta de 63 de ani. Însă, adevărata sa călătorie spre nemurire abia începea. În testamentul său, redactat cu un an înainte, Nobel a dispus ca cea mai mare parte a impresionanatei sale averi – evaluată la acea vreme la 31.225.000 de coroane suedeze, echivalentul a aproximativ 250 de milioane de dolari americani în zilele noastre – să fie direcționată către un fond special.

Din dobânzile acestuia urmau să se acorde anual premii celor care, prin descoperirile și creațiile lor, aduceau cele mai mari servicii umanității în domenii precum fizica, chimia, fiziologia sau medicina, literatura și promovarea păcii. Astfel, după cinci ani de la moartea sa, în 1901, au fost decernate primele Premii Nobel, o tradiție ce continuă și astăzi să inspire și să onoreze excelența la nivel mondial.

Ironia sorții: „Decesul” dublu și moștenirea rescrisă

Într-o turnură a sorții demnă de un roman, Alfred Nobel a avut rara și, fără îndoială, tulburătoarea ocazie de a-și citi propriul necrolog cu opt ani înainte de moartea sa reală. În anul 1888, la decesul fratelui său, Ludvig Nobel, un ziar francez a comis o confuzie regretabilă, publicând din greșeală un articol funerar dedicat lui Alfred. Titlul acestuia, tăios și acuzator, avea să-l marcheze profund pe inventator: „Le marchand de la mort est mort” – „Negustorul Morții a murit”. Articolul continua în aceeași notă condamnatorie: „Dr. Alfred Nobel, care s-a îmbogățit descoperind mijloace fără precedent de a ucide mai mulți oameni, mai repede ca niciodată, a murit ieri”.

Confruntat cu această imagine necruțătoare a posterității sale – aceea de arhitect al distrugerii – Nobel a fost, se pare, zguduit din temelii. Impactul acestei „morți” premature în ochii opiniei publice este considerat de mulți biografi drept catalizatorul care l-a determinat să își reconfigureze radical moștenirea.

Șocul de a vedea cum lumea îl percepea predominant prin prisma dinamitei, o invenție cu dublu tăiș, l-ar fi convins să își folosească imensa avere pentru a stimula progresul și a încuraja acele realizări care aduc lumină și speranță omenirii. Astfel, „negustorul morții” a ales să devină, postum, un campion al vieții și al spiritului uman creator, lăsând în urmă nu doar ecoul exploziilor, ci și pe cel, mult mai puternic și peren, al geniilor celebrate an de an în numele său.