Timp de secole, am privit-o ca pe un companion tăcut și neschimbat. O sferă de rocă palidă, marcată de cratere antice, păstrătoarea tăcută a secretelor nopții. Însă, adânc sub suprafața pe care au pășit astronauții, Luna a ascuns un secret fundamental – o enigmă despre însăși natura sa, veche de la nașterea Sistemului Solar. Acum, misterul a fost descifrat. O echipă de oameni de știință a confirmat definitiv ceea ce se află în interiorul Lunii, rezolvând o dezbatere de decenii și rescriind ceea ce știam despre evoluția sa.
Ce se află în interiorul Lunii
Descoperirea, publicată inițial în mai 2023 în prestigioasa revistă ştiinţifică Nature, a confirmat fără echivoc: Luna, la fel ca Pământul, posedă un nucleu interior solid, dens, cu o compoziție similară fierului. Această revelație nu este doar o notă de subsol în manualele de astronomie; este o fereastră directă către trecutul tumultuos al sistemului nostru și o bornă esențială pentru viitorul explorării umane.
Pentru a ajunge la această concluzie, o echipă de cercetători condusă de Arthur Briaud de la Universitatea Coasta de Azur a acționat ca niște veritabili detectivi cosmici. Conștienți că datele seismice vechi, colectate în era Apollo, deși valoroase, aveau o rezoluție prea slabă pentru a oferi un verdict clar, ei au adoptat o strategie mult mai complexă. Au combinat și au modelat date provenind dintr-o multitudine de surse: de la misiuni spațiale diverse, la experimente de telemetrie laser care măsoară cu o precizie uimitoare variațiile distanței Pământ-Lună și deformările gravitaționale subtile pe care planeta noastră le induce asupra satelitului său.
Analiza lor a pictat un portret fără precedent al interiorului lunar. Structura sa o oglindește pe cea a Pământului într-un mod fundamental: un nucleu interior solid, cu o rază de aproximativ 258 de kilometri, este înconjurat de un strat fluid, un nucleu exterior cu o rază de circa 362 de kilometri. Împreună, aceste straturi formează aproximativ 15% din diametrul total al Lunii.
Mai mult, densitatea calculată pentru acest nucleu interior – aproximativ 7.822 de kilograme pe metru cub – este remarcabil de apropiată de cea a fierului, confirmând teoriile care contraziceau ipotezele mai vechi despre un nucleu complet fluid sau de altă natură.
Structură Lunară | Rază (km) | Densitate (kg/m³) |
---|---|---|
Luna (total) | 1.737 | 3.344 (medie) |
Nucleu exterior | 362 | ~5.200 – 7.000 (estimată) |
Nucleu interior | 258 | ~7.822 (confirmată, similară cu a fierului) |
Un ecou magnetic: De ce a „murit” câmpul magnetic al Lunii?
Poate cea mai fascinantă implicație a acestei descoperiri este legată de istoria magnetică a Lunii. Dovezile geologice arată că, la scurt timp după formarea sa, Luna poseda un câmp magnetic puternic, care însă a început să slăbească și a dispărut aproape complet acum aproximativ 3.2 miliarde de ani. Existența unui nucleu stratificat, cu o parte solidă și una lichidă, oferă în sfârșit un mecanism plauzibil pentru acest fenomen.
Asemenea Pământului, câmpul magnetic primordial al Lunii era probabil generat de mișcările de convecție din nucleul său lichid. Confirmarea structurii actuale permite oamenilor de știință să creeze o cronologie mult mai precisă a evoluției termice lunare, explicând atât nașterea, cât și moartea acestui scut magnetic.
Cercetarea a mai scos la iveală un alt proces dinamic: o „răsturnare” activă în manta lunară. Materialul mai dens, bogat în elemente precum ilmenitul, se scufundă lent spre interfața cu nucleul, în timp ce materialul mai ușor urcă. Acest fenomen de „convecție a mantalei” ar putea explica de ce anumite elemente, altfel neașteptate, se găsesc în concentrații mari în rocile vulcanice de la suprafață, validând și mai mult modelul structural propus de echipă.
O istorie comună, un viitor comun
Dincolo de Lună, descoperirea are reverberații în înțelegerea întregului nostru cartier cosmic. Structura internă a corpurilor cerești este o capsulă a timpului, păstrând indicii despre formarea și evoluția lor. Confirmarea nucleului de fier al Lunii aduce o dovadă solidă în sprijinul teoriei dominante privind originea sa: Ipoteza Impactului Gigant. Aceasta postulează că Luna s-a format din resturile aruncate în spațiu în urma unei coliziuni cataclismice între un Pământ tânăr și un alt corp planetar de dimensiunea lui Marte, numit Theia. Asemănarea structurală dintre nucleele celor două corpuri este exact ceea ce ne-am aștepta de la o istorie comună atât de dramatică.
Pe măsură ce omenirea, prin programe precum Artemis, se pregătește să se întoarcă pe Lună pentru a rămâne, această cunoaștere profundă devine vitală. O înțelegere detaliată a compoziției interne va influența totul, de la prospecțiuni pentru resurse la metodele de construcție și protecția împotriva seismelor lunare.
Secretul din inima Lunii, ascuns de la nașterea sistemului nostru solar, a fost în sfârșit dezvăluit. Și, în mod ironic, privind atât de adânc în interiorul companionului nostru ceresc, am găsit o nouă pagină lipsă din propria noastră biografie planetară.