Emil Rebreanu, militarul spânzurat de unguri, după ce a refuzat să lupte contra românilor

Înainte de a deveni Apostol Bologa – personajul torturat de conștiință din Pădurea spânzuraților, strivit între jurământul depus împăratului și chemarea sângelui –, ofițerul a purtat un nume în carne și oase: Emil Rebreanu. Fratele mai mic al marelui romancier Liviu Rebreanu nu a fost doar o sursă de inspirație literară, ci protagonistul unei tragedii autentice a Primului Război Mondial, plătită cu ștreangul pe culmile Carpaților.

Cine a fost Emil Rebreanu

Emil Rebreanu s-a născut într-o familie greco-catolică din satul Maieru, pe atunci în comitatul Bistrița-Năsăud. A fost al cincilea dintre cei paisprezece copii ai familiei. Tatăl său a fost învățător. Emil a urmat clasele primare la Prislop și Năsăud, iar liceul la Năsăud, Bistrița, Turda, Șimleul Silvaniei și din nou la Năsăud, unde a absolvit în anul 1913.

Tânărul Emil își dorea să urmeze studii universitare la București. Din cauza lipsei banilor, însă, a fost nevoit să muncească încă din timpul școlii pentru a-și ajuta familia. Astfel, a lucrat ca îngrijitor la școala din Prislop, funcționar la garda financiară din Zimbor şi ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, în Pata, Nușeni și Bocșa. Emil avea înclinații literare, fapt pentru care a devenit membru al societății de lectură Virtus Romana Rediviva de la Liceul din Năsăud, scriind poezii și nuvele pline de efuziuni lirice și erotice.

În anul 1913, Emil Rebreanu a absolvit liceul, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Franz Josef din Cluj. În anul următor s-a angajat ca ajutor de notar în comuna Cătina, din apropierea Clujului. Acolo a întâlnit-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului Ieronim Dănilă, de care s-a îndrăgostit. I-a scris acesteia zeci de scrisori, încercând să o cucerească.

Odată cu izbucnirea războiului, Emil Rebreanu a fost nevoit să-şi întrerupă studiile. S-a înscris la școala de ofițeri din Târgu Mureș, unde realitatea cazonă i-a frânt brutal iluziile tinereții. Mărturie stă scrisoarea trimisă Corneliei pe 27 septembrie 1914: „Eu gândesc că timpul viselor fără rost mi s-a sfârșit cu terminarea liceului deodată… șiraguri de vise mi-au murit atunci și tot atâtea păreri de rău mi-au sfâșiat sufletul… Unde-mi sunt planurile de filozofie, unde cele de publicist?”

Emil Rebreanu a cerut-o în căsătorie pe Cornelia, însă tatăl acesteia a refuzat cererea. A catalogat relaţia lor drept „o joacă de copii”. În anul 1915, frumoasa Cornelia s-a logodit cu un teolog, frângându-i inima lui Emil.

Pe frontul imperial: erou decorat în Italia, trimis împotriva alor săi

Emil Rebreanu a fost încorporat încă din anul 1914. În decursul unui an de luptă, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară. A luptat pe frontul din Rusia și în Galiția, suferind răni multiple. Emil Rebreanu s-a remarcat, de asemenea, pe frontul italian și a fost decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație acordată pentru ofițeri. În această perioadă i-a trimis fratelui său peste 20 de scrisori.

Pe frontul italian, pe platoul stâncos de pe Isonzo, Emil Rebreanu s-a remarcat printr-un act de temerar curaj: s-a târât spre liniile adverse și a neutralizat un reflector a cărui lumină expunea tranșeele la focul nimicitor al artileriei inamice. Fapta i-a consfințit promovarea și acordarea Medaliei de Aur pentru Vitejie. Însă în culmea acestei recunoașteri a sosit vestea care avea să-i zdruncine conștiința: divizia sa urma să fie transferată pe frontul din Moldova, direct împotriva armatei române.

Emil Rebreanu a ajuns pe frontul românesc în toamna anului 1916. Într-o scrisoare datată pe 9 septembrie 1916, trimisă surorii sale mai mari, acesta a scris: „Rănile mi s-or vindecat, dar ce-s astea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî… pe Liviu.”

În luna ianuarie 1917, Emil Rebreanu a obţinut o permisie şi a mers să-şi viziteze familia. Probabil că acesta a fost momentul în care în mintea sa a încolţit ideea dezertării.

Trecerea de partea românilor şi moartea lui Emil Rebreanu

„Apropiindu-se de pământul românesc, Rebreanu a auzit chemarea secretă din sufletele fraților săi, șoptindu-i de dincolo de tranșee. Între datoria cazonă nefirească și datoria sfântă de român, Rebreanu a luat-o în seamă pe cea din urmă.”, a scris academicianul român Constantin Kirițescu.

Privit cu neîncredere crescândă de superiori din cauza ezitărilor sale vizibile de a deschide focul asupra propriului neam, Emil Rebreanu fusese retras de pe linia întâi și plasat sub supraveghere strictă într-o infirmerie militară. În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, încă slăbit de răni, a forțat evadarea și a încercat să traverseze noaptea către liniile românești. Încă rănit, a încercat să traverseze frontul către partea română. A luat cu el şi planurile de împărțire și de poziționare a trupelor austro-ungare din zonă, sperând să-şi ajute fraţii în luptă. Din păcate, însă, a fost prins și arestat de o patrulă de ofițeri imperiali maghiari.

În ziua următoare Emil Rebreanu a fost judecat de Curtea Marțială a Brigăzii 16 Honvezi. Acuzațiile au fost implacabile: spionaj și dezertare. Procesul a reprezentat o simplă formalitate a Curții Marțiale, soldată cu degradarea militară și condamnarea la moarte. Pentru a-i refuza statutul de ofițer – care ar fi impus execuția prin împușcare în fața plutonului –, tribunalul cezaro-crăiesc a dictat spânzurarea: o moarte infamantă, rezervată tâlharilor, menită să bage frica în soldații români aduși să privească execuția.

Conform celor spuse de către martorii oculari, înainte de a fi executat, la orele 22, în ziua de 14 mai 1917, la lumina torțelor, Emil Rebreanu l-a dat la o parte pe călău și în fața soldaților, mulți dintre ei fiind români aduși acolo ca un avertisment, a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”

De la mormântul din Palanca la capodopera lui Liviu Rebreanu

În amintirea fratelui său, Liviu Rebreanu a scris romanul „Pădurea spânzuraţilor”. Scriitorul a întărit acest lucru pe pagina de titlu a romanului: „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.”

Între destinul omului în carne și oase și ecoul său din paginile cărții s-a clădit o punte indestructibilă. Tânărul Emil Rebreanu – prins în cleștele dintre jurământul depus unei coroane străine și chemarea propriului sânge – i-a transmis lui Apostol Bologa nu doar traseul biografic, ci mai ales chinul sfâșietor al conștiinței. Nicio decorație imperială nu putuse amuți spaima mărturisită în scrisori: aceea de a deveni, în tranșeele Moldovei, ucigașul propriului său frate.

În 1921, la doi ani după ce aflase vestea execuției, Liviu Rebreanu a urcat la Ghimeș pentru a asista la deshumarea fratelui său. A vegheat strămutarea osemintelor peste fosta graniță a imperiului, în pământul liber al României, la Palanca – împlinind astfel ultima rugăminte pe care Emil o șoptise înainte de execuție. Când Pădurea spânzuraților a văzut lumina tiparului în 1922, romanul nu a fost doar o capodoperă a prozei românești, ci actul de dreptate supremă prin care un scriitor îi dăruia fratelui ucis la 25 de ani ceea ce istoria îi refuzase: nemurirea.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU