În vara sufocantă a anului 1858, un miros insuportabil a pus stăpânire pe Londra. Tamisa, principala arteră a capitalei britanice, se transformase într-o cloacă uriașă, iar căldura neobișnuită exacerba duhoarea deșeurilor acumulate pe malurile sale. Fenomenul, intrat în istorie ca „Marea Putoare”, a devenit atât de copleșitor încât membrii Parlamentului, proaspăt instalați în Palatul Westminster, abia mai puteau respira.
În doar câteva săptămâni, disperarea a forțat o decizie istorică: finanțarea unui plan radical, condus de un inginer vizionar al cărui nume avea să devină sinonim cu salvarea orașului: Joseph Bazalgette.
Născut în anul 1819, Joseph Bazalgette, asemenea unui alt gigant al ingineriei victoriene, Isambard Kingdom Brunel, avea rădăcini franceze. Până la numirea sa ca inginer șef al Consiliului Metropolitan pentru Lucrări Publice în anul 1856, acumulase deja o experiență vastă în proiecte feroviare și de recuperare a terenurilor. Sarcina sa era monumentală: să rezolve o criză sanitară care măcina Londra de secole.
La începutul secolului al XIX-lea, o populație de peste un milion de locuitori era deservită de aproximativ 200.000 de haznale. Golirea acestora era costisitoare, așa că adesea erau proiectate să se scurgă în sol sau, mai rău, să se reverse în pivnițe și pe străzi. Cronicarul Samuel Pepys nota încă din 1660 cum, intrând în pivnița sa, a pășit direct „într-un morman mare de excremente”. Toate aceste dejecții ajungeau în cele din urmă în râuri, transformând Tamisa într-un focar de infecție. Orașul era o pradă ușoară pentru bolile transmise prin apă.
Spectrul holerei bântuia Londra. Prima epidemie majoră, în 1831, a ucis peste 6.500 de oameni. A doua, în 1848-1849, a curmat viețile a peste 14.000 de londonezi. În acea epocă, înainte de descoperirea bacteriilor, se credea că boala era cauzată de „miasmă” – aerul poluat. Iar aerul din jurul Tamisei era, fără îndoială, pestilențial. Zeci de planuri pentru reformarea sistemului de canalizare au fost propuse și respinse, până când „Marea Putoare” a forțat mâna politicienilor.
Joseph Bazalgette a gândit o rețea de canalizare pentru a salva Londra
Soluția lui Bazalgette a fost pe cât de îndrăzneață, pe atât de elegantă. Ingunerul a proiectat o rețea de aproximativ 1.800 de kilometri de canalizări stradale, conectate la 132 de kilometri de canalizări principale de interceptare. Acestea din urmă, construite paralel cu Tamisa, deviau apele uzate spre est, deversându-le în râu la circa 19 kilometri în aval de centrul orașului.
Proiectul a fost un efort colosal, care a durat ani de zile și a costat aproximativ 4,2 milioane de lire sterline – echivalentul a peste 500 de milioane de lire sterline astăzi. Până în anul 1875, sistemul era complet. Odată cu acesta, au fost construite și digurile Victoria, Chelsea și Albert, sub care au fost integrate nu doar canalizări, ci și linii de metrou și conducte de gaz. Au fost ridicate stații de pompare impunătoare, precum cea de la Abbey Mills sau Crossness, o adevărată „catedrală industrială” pe malul sudic al Tamisei.
Impactul a fost imediat și profund. Peisajul Londrei s-a transformat, iar sănătatea publică s-a îmbunătățit dramatic. Epidemiile de holeră și febră tifoidă au fost practic eradicate, salvând nenumărate vieți în deceniile ce au urmat. Cu toate acestea, un dezastru avea să sublinieze că problema nu era complet rezolvată.
În data de 3 septembrie 1878, vaporul de agrement SS Princess Alice s-a scufundat în apropierea gurii de vărsare a canalizării, iar peste 600 de pasageri au murit. Mulți dintre supraviețuitori au decedat ulterior din cauza apei contaminate ingerate. Tragedia a dus la o nouă etapă de modernizare: separarea deșeurilor solide și transportarea lor în largul mării.
Pentru contribuția sa, Joseph Bazalgette a fost înnobilat în 1874. S-a stins din viață în 1891, lăsând în urmă o moștenire invizibilă, dar esențială pentru viața modernă.
De la canalizare la confortul modern
Deși toaleta cu apă curentă fusese inventată cu secole înainte, de către Sir John Harington, finul reginei Elisabeta I, adoptarea sa pe scară largă a fost imposibilă fără o infrastructură adecvată. O toaletă cu sistem de spălare crește exponențial volumul de ape uzate.
Doar după finalizarea rețelei magistrale a lui Bazalgette, inovații precum toaletele publice „spend a penny” ale lui George Jennings, prezentate la Marea Expoziție din 1851, au putut deveni o realitate în fiecare casă. Astfel, capodopera de inginerie ascunsă sub străzile Londrei a pavat, literalmente, calea pentru confortul și igiena de care ne bucurăm astăzi în propriile locuințe.
