Familia Lykov: a trăit 42 de ani de tăcere în inima Siberiei. O poveste reală despre credință, supraviețuire și izolare

În vara anului 1978, o echipă de geologi sovietici aflată într-o misiune de cercetare în Siberia a făcut o descoperire neașteptată: o familie de ruși care trăia complet izolată în taiga de peste patru decenii. Familia Lykov nu mai văzuse alți oameni de 42 de ani și nici nu aflase vreodată că avusese loc un Al Doilea Război Mondial.

✝️ Familia Lykov: fuga din fața persecuției

Lykovii făceau parte dintr-o comunitate religioasă veche numită răscolnici (vechi-credincioși), persecutată încă din perioada țaristă și, mai târziu, de regimul bolșevic, arată Smithsonian Magazine.

În anii ’30, după ce fratele lui Karp Lykov a fost ucis de un soldat comunist, el și soția sa, Akulina, împreună cu cei doi copii ai lor, Savin și Natalia, au fugit spre Siberia, căutând libertate și credință în sălbăticie. Au mers sute de kilometri până au ajuns într-o zonă necartografiată, la peste 250 de kilometri de cea mai apropiată localitate.

Acolo, au construit o colibă din lemn, departe de orice urmă de civilizație. În anii care au urmat, au mai avut doi copii, Dmitri și Agafia, amândoi născuți și crescuți în izolare totală.

🚁 Un luminiș care nu trebuia să existe

Descoperirea lor a fost pur întâmplătoare. Un pilot de elicopter, aflat într-o misiune de recunoaștere, a zărit un luminiș ciudat într-o regiune unde ar fi trebuit să fie doar pădure. Era semnul că cineva trăia acolo.

Cei patru geologi s-au apropiat cu precauție. Conduși de Galina Pismenskaia, s-au „înarmat” cu daruri, dar și cu un pistol, în caz că întâlnirea s-ar fi dovedit periculoasă.

Lângă un pârâu, au găsit o colibă mică, cu un geam minuscul și pereți înnegriți de fum. Din interior, o voce bătrână a răspuns la salutul lor:
„Ei bine, dacă tot ați venit până aici, puteți intra.”

🪵 Viața în taiga

Înăuntru trăiau 5 oameni: Karp Lykov, în vârstă de 77 de ani, și cei patru copii ai săi. Soția lui, Akulina, murise cu 15 ani înainte, răpusă de foamete.

Coliba era întunecată, umedă și aproape goală. Vizitatorii le-au oferit ceai, pâine și dulceață — gusturi pe care bătrânul Karp le cunoștea din tinerețe, dar pe care copiii lui nu le mai întâlniseră niciodată.

Pentru ei, lumea exterioară era un mit. Știau vag că există orașe și alte țări, dar doar din poveștile părinților. Singurele cărți din colibă erau Biblia și Evangheliile, pe care Akulina le adusese cu ea când fugiseră din satul natal.

🌾 Supraviețuirea în condiții extreme

Timp de 42 de ani, familia Lykov a trăit la limita subzistenței. Hrana lor consta din cartofi, secară și semințe de cânepă. Vara adunau fructe de pădure, dar foametea revenea constant.

După ce ultimele vase de metal au ruginit, au început să-și prepare mâncarea direct pe jar. Dmitri, fiul cel mic, devenise un vânător cu o rezistență fizică ieșită din comun. Umbla desculț iarna, dormea în aer liber la temperaturi sub zero și se întorcea adesea după zile întregi petrecute în pădure.

🌍 Confruntarea cu lumea modernă

Când geologii le-au povestit despre evenimentele petrecute în timpul izolării lor, familia Lykov a fost uluită. Au aflat despre Al Doilea Război Mondial, despre cucerirea spațiului cosmic și despre faptul că omul ajunsese pe Lună.

Karp a refuzat să creadă o asemenea „minunăție”. Nici el, nici copiii săi nu au dorit să părăsească taigaua, deși geologii le-au oferit posibilitatea de a reveni în lume. Au rămas în contact cu cercetătorii, dar au refuzat orice alt ajutor.

⚰️ Ultimii ani și moștenirea lor

În anul 1981, tragedia i-a lovit din nou: 3 dintre cei 4 copii — Savin, Natalia și Dmitri — au murit, doi din cauza problemelor renale, celălalt de pneumonie. Karp și Agafia au ales totuși să rămână în colibă.

Bătrânul a murit în anul 1988, lăsându-și fiica singură. Agafia Lykova trăiește și astăzi în taiga siberiană, la peste 70 de ani de la descoperirea familiei sale. Este ultima supraviețuitoare a unei lumi care a refuzat modernitatea pentru credință și tăcere.

Într-o eră a conexiunilor permanente, povestea familiei Lykov amintește că omul poate trăi și fără lume — dar lumea nu poate uita oamenii care au ales să trăiască în afara ei.