Bizonul de stepă, botezat „Blue Babe”, a avut parte de două vieți. Prima, acum 50.000 de ani, când cutreiera peisajele înghețate din Alaska, până când a fost doborât de un leu. A doua a început milenii mai târziu, când corpul său excepțional de bine conservat a fost descoperit în permafrost, transformându-se într-o cină de neuitat pentru o echipă de cercetători. Descoperirea nu a fost doar o curiozitate, ci o fereastră directă către ecosistemul Pleistocenului. Starea de conservare a permis analize care, la acea vreme, erau revoluționare, oferind date despre ADN, dietă și paleo-patologii.
Descoperit de căutători de aur în anul 1979, corpul mumificat al bizonului a fost predat oamenilor de știință, reprezentând o descoperire rară: singurul exemplar de bizon din Pleistocen recuperat vreodată din permafrost. Dar acest statut unic nu i-a oprit pe oamenii de știință curioși din punct de vedere culinar să transforme o parte din el într-o tocăniță.
Un bizon de 50.000 de ani: o cină cu „aromă puternică de Pleistocen”
Evenimentul gastronomic a avut loc în anul 1984, la casa paleontologului Dale Guthrie, cel care a coordonat recuperarea lui Blue Babe. Deși analizele inițiale estimau vechimea la 36.000 de ani, datarea modernă a confirmat că bizonul avea, de fapt, 50.000 de ani.
Datorită înghețului rapid de după moarte, țesutul muscular, grăsimea și măduva osoasă s-au păstrat remarcabil, similar cu carnea de vită uscată. Inspirată de gesturi similare ale unor oameni de știință ruși, echipa a decis să sărbătorească finalizarea muncii de preparare a specimenului cu o masă memorabilă.
„O mică parte din gâtul mumiei a fost tăiată cubulețe și fiartă într-o oală cu supă și legume. Carnea era bine maturată, dar încă puțin dură, și a dat tocăniței o aromă puternică de Pleistocen, dar nimeni de acolo nu ar fi îndrăznit să o rateze.”, a scris Guthrie.
De ce tocăniță și nu friptură?
Alegerea modului de preparare a fost una pragmatică. „Să faci friptură din gât nu părea o idee prea bună. Dar ne-am gândit că am putea să punem o mulțime de legume și condimente, și nu ar fi prea rău.”, a explicat Guthrie pentru Atlas Obscura.
În timp ce gâtul era surprinzător de proaspăt, conținutul stomacului se alterase cu mult înainte ca animalul să înghețe. Urmele de colți de leu din zona gâtului indicau cauza morții, dar tot atacul a făcut ca mușchii de aici să înghețe extrem de rapid.
„Când s-a dezghețat, a emanat o aromă inconfundabilă de carne de vită, amestecată într-un mod plăcut cu un miros slab de pământ, cu o notă de ciuperci”, a povestit Guthrie. Aproximativ douăsprezece persoane au participat la cina istorică din 6 aprilie 1984.
Și, în cazul în care vă întrebați ce efecte are carnea veche de 50.000 de ani asupra sistemului digestiv, se pare că niciunul. Guthrie a concluzionat: „Gustul a fost delicios și niciunul dintre noi nu a suferit efecte negative după masă.”
O fereastră către trecutul științei
Dincolo de valoarea sa anecdotică, gestul echipei lui Guthrie poate fi interpretat astăzi ca o manifestare a unei curiozități științifice pure, o încercare de a stabili o legătură tangibilă, aproape viscerală, cu o lume dispărută. Într-o eră în care protocoalele de cercetare sunt mult mai riguroase, acest „festin din Pleistocen” rămâne un testament al unei epoci diferite a explorării.
Nu a fost vorba doar despre a gusta carnea, ci despre a experimenta trecutul într-un mod multisenzorial, o formă de cunoaștere empirică pe care nicio analiză de laborator nu o poate reproduce complet. Evenimentul subliniază astfel transformarea metodologiei științifice și relația în continuă schimbare dintre cercetător și obiectul său de studiu.
