Focul Grecesc, o armă nimicitoare, al cărei secret s-a pierdut în timp

De-a lungul istoriei, oamenii au reuşit să creeze numeroase arme nimicitoare, care au înclinat balanţa în favoarea inovatorilor, iar Focul Grecesc este un bun exemplu în acest sens. Unele dintre aceste arme au fost folosite mult timp după inventarea lor, în timp ce altele au dispărut, iar odată cu ele a dispărut şi secretul din spatele puterii lor distructive.

Focul Grecesc a fost o armă incendiară inventată de Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea. Această armă le-a oferit acestora un mare avantaj tehnologic în timpul luptelor navale și terestre. Se spune că, odată aprins, focul nu mai putea fi stins decât cu nisip sau urină (ori un lichid foarte sărat).

Folosirea focului în scopuri militare

Studiile antropologice arată că focul, în forma sa naturală, a început să fie folosit de către strămoşii omului modern încă din urmă cu circa un milion de ani în urmă.^[sursa] Întrucât limitarea surselor istorice nu permite să ştim cu exactitate de când utilizează oamenii focul ca armă, ne vom îndrepta asupra izvoarelor literare accesibile.

Astfel, Homer relata în Iliada cum locuitorii Troiei au distrus vasele de luptă ale celor din Ahaia cu foc: „[…] şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i […]”.

Cele mai vechi descoperiri arheologice arată că amestecuri inflamabile au fost folosite încă de pe vremea cuceritorilor asirieni, în secolul al IX-lea î.Hr. Aceste amestecuri erau puse pe săgeţi, şi trase apoi asupra clădirilor şi grupurilor adverse.

De asemenea, lumea greco-romană antică stăpânea aceste tactici şi folosea pe scară largă diverşi compuşi chimici pe bază de sulf, petrol sau bitum. Istoricul antic Tucidide arată că în asediul oraşului Delium, din anul 424 î.Hr., au fost folosite aruncătoare de flăcări.

Deşi Focul Grecesc nu a fost prima armă incendiară din câte au existat, se poate spune că, din punct de vedere istoric, este cea mai importantă.

Focul Grecesc, o armă teribilă, al cărei secret s-a pierdut în negura timpului

Primele surse scrise legate de „focul lichid” sau „focul de mare”, aşa cum mai era numit Focul Grecesc, au fost făcute de cronicarul Teofan Mărturisitorul. Acesta l-a creditat pentru invenție pe chimistul Callinicus din Heliopolis. Acesta din urmă a fost un arhitect și chimist evreu, care a fugit din Siria la Constantinopol, făcându-şi griji cu privire la cucerirea oraşului său de către arabi.

Inventarea Focului Grecesc a venit într-o perioadă critică, Imperiul Bizantin fiind slăbit de războaiele cu sasanizii din Persia. Se cunoaşte faptul că Bizantinii au lansat Focul Grecesc împotriva flotelor arabe în timpul Primului și al celui de-Al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului, începând cu anul 678.

Corăbiile musulmanilor au fost rapid interceptate şi înconjurate de vasele mai mici şi mai mobile ale bizantinilor. Odată ajunşi în raza de atac a flăcărilor, echipajul a început să pompeze puternic în rezervoare. Odată creată presiunea, flăcările erau propulsate asupra navelor duşmanilor. În acest timp, soldaţii bizantini erau protejaţi cu scuturi de săgeţile musulmanilor.

Spre groaza sasanizilor, focul cu proprietăţi „diavoleşti” nu putea fi stins oricâte găleţi cu apă aruncau peste el. Istoricii estimează că doar în timpul primei bătălii, peste 30.000 de soldaţi musulmani au pierit arşi sau înecaţi.

De asemenea, Focul Grecesc a fost folosit în timpul bătăliilor navale împotriva sarazinilor, raidurilor rușilor asupra Bosforului, în timpul războaielor ruso-bizantine, războaielor civile bizantine și invaziei lui Sviatoslav I al Kievului.

Reţeta pentru crearea acestui amestec incendiar reprezenta un secret de stat, fiind foarte bine păzit. Se cunoaşte doar că ţiţeiul (petrolul brut) era un ingredient principal. Acesta era adus, probabil, din regiunea Crimeei. Alte ingrediente ar putea fi varul nestins, sulful, răşina şi azotatul de potasiu. Unii savanţi au sugerat că şi praful de puşcă făcea parte din compoziţia amestecului.

Procesul prin care se obţinea acest lichid inflamabil era foarte periculos. Distilarea petrolului necesita o tehnologie foarte avansată pentru acea epocă. Cert este că amestecul rezultat acţiona într-un mod asemănător napalmului.

Secretul era cunoscut în totalitate doar de un grup foarte restrâns de oameni. Reţeta secretă era transmisă de împăraţi succesorilor lor. Din cauza acestor reguli stricte, formula secretă pentru Focul Grecesc a oferit bizantinilor o armă puternică, ce a rămas în mâinile lor timp de peste cinci secole.^[sursa]

Cum se desfăşura atacul cu Focul Grecesc

Principala metodă de declanșare a focului grecesc a fost proiectarea prin intermediul unui tub numit sifon (siphon). Acesta era plasat la bordul navelor sau pe mașinăriile de asediu numite cheirosiphōnes. Lansarea focului se făcea printr-un sistem de conducte și se proiecta pe nava inamică prin ajutajul aflat pe ornamentul din prora corăbiei. Aceste ornamente erau, de obicei, reprezentări ale unei femei sau balaur.

Când mecanismul era declanşat, la intrarea în contact cu aerul, Focul Grecesc se amorsa și se turna de pe platforma catargului. El ajungea astfel la corabia inamică, pe care o incendia. Asupra oamenilor focul avea efecte devastatoare căci avea proprietatea de a arde și sub apă. Aşadar, nici măcar o săritură în apa mării nu îi mai salva pe cei atinși de această armă teribilă.

Totodată, a fost inventat și un sifon portabil. Acesta este cel mai vechi analog al unui aruncător de flăcări modern. De asemenea, manualele militare bizantine menţionează şi recipiente de tipul ulcioarelor umplute cu substanţa inflamabilă misterioasă. La acestea se ataşa un fitil, rezultând arme de tipul unor bombe incendiare.

Focul grecesc a fost un factor cheie al supremației maritime bizantine, fiind, totodată, utilizat şi pe uscat.

Dispariţia Focului Grecesc

Nu se cunoaște cu exactitate când și cum a fost întreruptă utilizarea Focului Grecesc. După cucerirea Constantinopolului, în anul 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de Focul Grecesc. Nici după recucerirea Constantinopolului, din anul 1261, nu mai este menţionată această armă incendiară. Astfel, secretul pare să se fi pierdut.

Putem identifica trei motive principale pentru care bizantinii au fost nevoiţi să renunţe la această tehnologie de luptă.

1. Lipsa materiilor prime – acest lucru a fost generat de pierderea regiunilor asiatice şi în special a regiunii dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau aceste materii;
2. Lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid – cei mai mulţi au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni care au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;
3. Decăderea accentuată a Imperiului Bizantin – începând cu secolul al XIII-lea, Imperiul Bizantin a încetat aproape să mai fie un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minuscule şi disparate.

Ulterior, până la apariţia napalmului în secolul al XX-lea, doar cuceritorii arabi au reuşit să-şi fabirce propria versiune de lichid incendiar, Cu toate că au folosit acest lichid în luptele lor, arma arabilor nu s-a ridicat niciodată la eficienţa Focului Grecesc, al cărui secret probabil că nu va fi aflat vreodată.