Atunci când un politician proeminent avertizează despre un „colaps social” iminent din cauza criminalității, declanșează un răspuns emoțional puternic. Recent, liderul Reform UK, Nigel Farage, a pictat o imagine sumbră a Marii Britanii, descriind-o ca pe o națiune în criză, dominată de anarhie. Soluția propusă de el? O politică de mână forte, deportări în masă și noi închisori.
Această strategie de a invoca teama de criminalitate pentru a câștiga capital politic nu este nouă. Ea a fost folosită de decenii, pe tot globul, de politicieni de toate orientările. Analizele arată că publicul răspunde adesea la fel de mult la emoție pe cât răspunde la dovezi, iar acuratețea statisticilor contează mai puțin decât modul în care anxietățile sunt prezentate în discursul public.
Frica de criminalitate: depinde de ce politician era la putere când erai adolescent
Aici intervine o discrepanță crucială în datele din Anglia și Țara Galilor. Există două surse principale de statistici privind criminalitatea. Prima, pe care se bazează politicieni precum Farage, este cea a infracțiunilor înregistrate de poliție. Aceste date oferă însă o imagine parțială, deoarece multe victime, în special din grupuri vulnerabile, nu raportează infracțiunile. Mai mult, acuratețea acestor înregistrări a fost pusă sub semnul întrebării, motiv pentru care nu sunt considerate statistici naționale oficiale, conform phys.org.
A doua sursă, considerată mult mai solidă de Oficiul Național de Statistică (ONS) și de majoritatea criminologilor, este Ancheta privind Criminalitatea în Anglia și Țara Galilor (CSEW). Aceasta chestionează un eșantion reprezentativ al publicului despre experiențele lor, inclusiv incidentele neraportate. Începând cu anii 1980, CSEW a demonstrat o scădere constantă, pe termen lung, a infracțiunilor precum furtul, violența și daunele materiale, tendință care a început la mijlocul anilor ’90.
Criminalitatea are o valoare electorală incontestabilă. Permite partidelor să proiecteze o imagine de putere și control. Guvernul lui Margaret Thatcher a exploatat temerile legate de lege și ordine, iar New Labour a transformat „comportamentul antisocial” într-o temă centrală, chiar într-o perioadă în care criminalitatea era, de fapt, în scădere.
O cercetare recentă dezvăluie un mecanism psihologic fascinant: temerile noastre legate de anumite infracțiuni sunt modelate nu doar de rata reală a criminalității, ci și de contextul politic în care am crescut. Folosind date din CSEW și o metodă numită analiză vârstă-perioadă-cohortă, cercetătorii au explorat modul în care diferite „generații politice” au dezvoltat preocupări distincte.
Rezultatele sunt clare. Cei care au crescut la sfârșitul anilor ’70, în perioada James Callaghan, când politicienii avertizau constant despre „jafuri”, au fost mai predispuși să raporteze anxietăți legate de acest tip de infracțiune de-a lungul vieții. Generația Thatcher, maturizată într-o perioadă de creștere a infracțiunilor împotriva proprietății, a exprimat temeri persistente legate de spargerile de locuințe. Similar, cei care au crescut sub New Labour, în apogeul agendei privind „comportamentul antisocial”, au raportat îngrijorări durabile legate de dezordinea din cartiere.
În esență, retorica politică la care suntem expuși în anii formativi lasă o amprentă de durată asupra modului în care percepem criminalitatea. Aceste dezbateri se înrădăcinează adânc în memoria personală și generațională.
Deși criminalitatea este un fenomen real cu victime care suferă, distorsionarea naturii și a frecvenței sale poate eroda încrederea publicului în instituții, poate promova politici punitive și ineficiente și poate face comunități întregi să se simtă vizate și nesigure pe baza unor narațiuni selective. Este vital să discutăm despre criminalitate, dar este la fel de important să analizăm și modul în care o facem: cine conturează dezbaterea, ce statistici sunt folosite și, mai ales, cine încearcă să exploateze această teamă.
