Gheață, aur și strategie: lunga istorie a încercărilor SUA de a pune mâna pe Groenlanda

În anul 1868, un vizionar secretar de stat american privea spre nordul înghețat și vedea mai mult decât un deșert de gheață. William Seward promova Groenlanda ca pe un teritoriu vital, o piesă de șah care ar fi putut permite Statelor Unite să „domine comerțul mondial”. Această viziune nu a fost un incident izolat, ci începutul unei obsesii strategice care a traversat secolele.

1868: visul lui Seward și mirajul resurselor naturale

William Seward nu era străin de pariurile teritoriale riscante. Cu doar un an înainte de a-și întoarce privirea spre Groenlanda, el negociase achiziția Alaskăi de la Imperiul Rus pentru suma de 7,2 milioane de dolari. Dacă acest demers nu ar fi fost stigmatizat politic drept „nebunia lui Seward”, secretarul de stat ar fi putut să-și îndeplinească dorința de a adăuga atât Groenlanda, cât și Islanda la teritoriile în expansiune ale Statelor Unite.

Interesul american pentru regiunile septentrionale, inclusiv Canada, nu era doar o chestiune de mândrie națională, ci una de extindere a controlului asupra Americii de Nord și a regiunii arctice, tot mai importante. „Ceea ce este fascinant este că o mare parte din ideologia SUA implica de obicei orientarea spre vest,” explică istoricul Ron Doel de la Universitatea de Stat din Florida. „Dar, din când în când, se spunea: «Să ne orientăm spre nord». Iar Groenlanda se încadrează în această categorie, alături de achiziționarea Alaskăi.”

La mijlocul secolului al XIX-lea, Groenlanda era o terra incognita chiar mai misterioasă decât Alaska. Pentru a risipi incertitudinea, Seward a ordonat în 1867 un studiu detaliat al insulei guvernate de Danemarca. Raportul publicat în 1868 descria un ținut al abundenței uluitoare: „Groenlanda are în cantități mari balene, morse, foci și rechini, cod, somon, păstrăv și hering; vulpi, lupi, reni, urși și o multitudine de păsări,” nota Seward. Mai mult, prezența cărbunelui de bună calitate pe coasta de vest, exploatabil la costuri reduse în apropierea porturilor, promitea o sursă de energie strategică.

Seward a promovat insula ca pe o rezervă inepuizabilă de cărbune, grăsime de balenă și criolit, resurse care ar fi permis Americii să domine rutele comerciale. Totuși, în acea perioadă, achiziția Alaskăi era batjocorită în presă drept „Cutia frigorifică a lui Seward” sau „Grădina urșilor polari a lui Andrew Johnson”. A fost nevoie de zeci de ani și de goana după aur din Yukon pentru ca Alaska să fie recunoscută ca un activ valoros. În 1868 însă, Congresul și publicul nu aveau apetit pentru teritorii înghețate, iar propunerea lui Seward a eșuat.

1910: o „sugestie îndrăzneață” și un schimb între trei puteri

La începutul secolului XX, diplomația americană a încercat o abordare mai creativă. Maurice Egan, ambasadorul SUA în Danemarca, a conceput un plan de schimb teritorial complex, menit să satisfacă ambițiile a trei națiuni. La 20 septembrie 1910, Egan trimitea o scrisoare Departamentului de Stat în care prezenta o soluție pentru o veche rană a danezilor: pierderea regiunii Schleswig-Holstein în fața unei confederații germane în anul 1864.

Schema propusă funcționa în patru pași:

1. Danemarca ceda Groenlanda Statelor Unite;
2. În schimb, SUA ofereau Danemarcei un grup de insule din Filipine;
3. Danemarca ceda aceste insule Germaniei (care dorea expansiunea în Est);
4. Germania restítuia regiunea Schleswig-Holstein Danemarcei.

Deși Egan și-a numit planul o „sugestie îndrăzneață”, iar guvernul SUA a părut inițial de acord, nu s-a întreprins nicio acțiune oficială. Totuși, acest dialog a deschis calea pentru achiziția ulterioară a Insulelor Virgine de la Danemarca în anul 1917.

1946: „Cel mai mare portavion staționar din lume”

Statele Unite au fost cel mai aproape de o ofertă legitimă în anul 1946, imediat după Al Doilea Război Mondial. Importanța strategică fusese demonstrată: peste 10.000 de avioane aliate aterizaseră în Groenlanda pentru realimentare în drumul spre bombardamentele din Germania. „Pentagonul considera Groenlanda ca fiind cel mai mare portavion staționar din lume. Avioanele nu zburau direct peste Atlantic; era crucial să existe puncte de sprijin precum Groenlanda și Islanda.” spune Doel.

După ce Germania a invadat Danemarca în 1940, SUA s-au temut de o bază nazistă în America de Nord. În anul 1941, la Washington, s-a semnat tratatul „Apărarea Groenlandei”, care acorda armatei americane dreptul de a construi baze și facilități aeriene. În anul 1946, William Trimble, trimisul Departamentului de Stat, a oferit oficial Danemarcei 100 de milioane de dolari în aur pentru întreaga insulă.

Oferta a fost întâmpinată cu „șoc și consternare” la Copenhaga. „Danezii au fost îngroziți de faptul că SUA credeau că pot câștiga un teritoriu acordându-i o astfel de valoare monetară,” observă Doel. Gustav Rasmussen, ministrul danez de externe, i-a replicat ambasadorului american: „Deși le datorăm mult Americii, nu cred că le datorăm întreaga insulă Groenlanda”.

Războiul Rece și secretele de sub calota glaciară

Războiul Rece a plasat Groenlanda direct între puterile nucleare. Generalul H.H. „Hap” Arnold avertiza: „Dacă va exista un al treilea război, centrul său strategic va fi Polul Nord”. În anul 1951, un nou tratat a acordat armatei americane libertate deplină pentru operațiunile arctice.

Sub numele de cod „Blue Jay”, SUA au construit Baza Aeriană Thule, un proiect monumental comparat cu Canalul Panama. Între 1951 și 1953, 12.000 de muncitori și 300.000 de tone de marfă au fost mobilizate pentru a ridica o fortăreață în nordul extrem. În perioada de vârf, Thule găzduia 10.000 de soldați; bombardierele de aici puteau ajunge la Leningrad și Moscova în câteva ore.

Ambițiile au mers chiar sub gheață. La circa 200 de kilometri de Thule, a fost ridicat Camp Century – un „oraș nuclear sub gheață” dotat cu sală de bowling, capele, bibliotecă și sală de mese. Acesta a fost precursorul „Proiectul Iceworm”, un plan nerealizat de a construi o rețea feroviară subglaciară pentru rachete nucleare capabile să lovească teritoriul sovietic.

În anul 1955, Pentagonul încă îi sugera președintelui Eisenhower achiziționarea insulei, dar nicio ofertă oficială nu a mai urmat. Din anul 1979, Groenlanda funcționează ca o națiune suverană cu autonomie extinsă, deși Danemarca rămâne responsabilă de apărare. Astăzi, prezența americană continuă prin Baza Spațială Pituffik (fosta Thule), sub egida Forțelor Spațiale ale SUA, rămânând o santinelă critică între gheață și stele.