Harieta Eminovici, sora lui Mihai Eminescu şi îngerul păzitor al acestuia

Harieta Eminovici a fost una dintre surorile marelui poet Mihai Eminescu, numită şi „îngerul păzitor” al acestuia, întrucât i-a fost alături în cele mai grele momente din viaţa scriitorului.

Familia lui Gheorghe Eminovici, a fost numeroasă. Căminarul Gheorghe Eminovici a avut cu Raluca Iuraşcu, fiică de boier din ţinutul Joldeşti, judeţul Botoşani, nu mai puţin de 11 copii, trei fete şi opt băieţi. Despre vieţile fraţilor şi surorilor lui Mihai Eminescu, din păcate, nu se cunosc foarte multe detalii.

Se ştie, însă, că majoritatea fraţilor şi surorilor marelui poet au avut parte de un sfârşit tragic. Fie au fost seceraţi de boli incurabile, fie s-au sinucis ori au suferit toată viaţa de afecţiuni grave. În contrast, alţii au fost atinşi parcă de geniu, excelând în domeniile în care activau, fie că era vorba de literatură, drept, strategie militară sau medicină.

Harieta Eminovici, „îngerul păzitor” al marelui poet

Cea de-a treia soră a lui Mihai Eminescu a fost Harieta, numită uneori şi Henriette. Aceasta s-a născut în anul 1854, fiind cu patru ani mai mică decât Mihai. Aceasta s-a îmbolnăvit grav încă din copilărie. Este posibil ca Henriette să fi suferit de poliomielită. La maturitate se deplasa cu mare dificultate, ajutându-se de două proteze metalice, care erau foarte grele. În ciuda infirmităţii sale, se spune că Harieta Eminovici avea o inteligenţă sclipitoare.

Din puţinele informaţii care există despre Harieta, rezultă că aceasta a învăţat la şcoală doar să scrie, să citească şi să socotească, iar în rest a învăţat de una singură. Şi-a format propriile concepţii filosofice şi scria, la rândul său, poezii.

Harieta îl iubea foarte mult pe fratele său Mihai, pe care aproape îl diviniza, revoltându-se împotriva celor care nu-i ofereau respectul cuvenit Luceafărului. Îl considera un geniu neînţeles, şi considera că era de datoria ei să-l protejeze.

”Harieta nutrea pentru Eminescu un respect religios şi agresiv şi, când acesta păşi pragul casei sale, ea crezu că fusese aleasă de providenţă să redea omenirii pe marele creator întunecat.”, după cum scria George Călinescu.

Boala şi moartea lui Mihai Eminescu i-au adus sfârşitul şi Harietei

În timp ce se afla în București, în data de 23 iunie 1883, pe o căldură înăbușitoare, Mihai Eminescu a dat semne de alienare mintală. Cinci zile mai târziu, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi, poetul a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.

După un an de suferinţă şi tratamente nereuşite, Mihai Eminescu a ieşit de pe poarta sanatoriului de la Mănăstirea Neamţului. La 37 de ani, poetul era un om fără adăpost, bolnav şi părăsit. A mers la Botoşani, pentru a locui cu Harieta.

„În loc să se ducă la Iaşi, unde postul de subbibliotecar nu-l mai aştepta, şi din ruşinea poate de a mai da ochii cu lumea care îl văzuse în gesturi nechibzuite, nimeri condus de un G. Buzescu până la Paşcani, la Botoşani.”, a mai scris George Călinescu în volumul „Viaţa lui Eminescu”.

În data de 11 aprilie 1887, Eminescu a trecut pragul căsuţei din strada Sf. Niculai, nr. 8 din târgul Botoşanilor. Sora sa, Harieta Eminovici, l-a întâmpinat bucuroasă. Avea 33 de ani şi era invalidă. ”Acea fată bătrână, oloagă, spijinită şi împiedicată totdeauna în mers de nişte maşini în greutate de 5 oca, de fier” (George Călinescu) îşi primise fratele cu braţele deschise.

Harieta Eminovici era singură şi trăia dintr-o moştenire lăsată de Gheorghe Eminovici, tatăl ei. Suma nu era mare, iar infirma abia se descurca. Cu toate acestea, nu a ezitat să cheltuiască tot ce mai avea pe tratamentul fratelui ei.

Aflat în grija surorii lui, Eminescu a făcut noi crize, urmând o cădere rapidă. De asemenea, i s-au agravat şi ulceraţiile de la nivelul picioarelor. Poetul era imobilizat la pat, cu mintea rătăcită, sora sa oloagă fiind unicul sprijin. Se târa noaptea pe coate pentru a ajunge la patul fratelui său şi a-i aduce apă sau orice avea nevoie. Îi aplica tratamentul conştiincios, îl alina şi făcea rost de bani de unde apuca, fără să-i spună nimic.

Plecarea lui Mihai Eminescu la Bucureşti şi moartea Harietei

Harieta a reuşit să-l pună oarecum pe picioare pe fratele său. Însă şi atunci avea grijă de el, pentru a nu-i recidiva boala.

Dar cel mai mare duşman al lui Mihai Eminescu, din punctul de vedere al Harietei, nu era boala, ci Veronicla Micle, cea pe care poetul o iubea nespus. Harieta o poreclise pe Veronica „bălăuca“ şi „berecheta“.

„Mare nenorocire a fost femeia asta pe capul lui Mihai.”, se destăinuia Harieta într-o scrisoare adresată prietenei ei de la Iaşi, Cornelia Emilian.

Cea mai mare suferinţă a Harietei a fost plecarea lui Eminescu cu Veronica Micle la Bucureşti, în anul 1888. Veronica venise personal la Botoşani, pentru a-l lua pe poet.

Sora poetului îi reproşa Veronicăi Micle că nu a făcut nimic pentru poet în perioada cea mai grea a existenţei sale. ”A plecat marţi şi eu, plângând peste puterile mele, mi-a fost rău nespus (…) şi adevărata cauză este că doamna M. a venit şi până n-a pus mâna pe el nu s-a lăsat. Oare de ce nu l-a luat bolnav, să-l caute? Acuma sănătos cred şi eu că are gust să fie Doamna Eminescu.“, mai scria Harieta Eminovici într-o epistolă.

Pe 15 iunie 1889, Mihai Eminescu s-a stins din viaţă. Această veste a căzut ca un trăsnet pentru Harieta. În lunile care au urmat, Harieta Eminovici s-a stins uşor. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a trăit într-o sărăcie lucie, după ce comitetul oraşului a refuzat să-i acorde pensia lui Mihai Eminescu.

Harieta Eminovici a murit singură, săracă şi uitată de toţi, fiind înmormântată în data de 14 octombrie 1889.