În 1984, în incinta Fundației Naționale pentru Mamifere Marine (NMMF), personalul a început să audă ceva ciudat: zgomote ce semănau izbitor cu o conversație umană. Lucrurile au atins un punct culminant când un scafandru a ieșit brusc la suprafață, întrebând derutat: „Cine mi-a cerut să ies?”
Nimeni nu-i spusese nimic. Misterul i-a condus pe cercetători la o sursă neașteptată: NOC, o balenă beluga.
„Voci ciudate” provenind de la delfini și balene
NOC fusese adus la NMMF în anul 1977, după ce a fost capturat în Manitoba, Canada. Odată identificat ca fiind „vorbitorul”, echipa a început să-l înregistreze și chiar l-a antrenat să vocalizeze la comandă. Analizele, ale căror rezultate au fost publicate de dr. Sam Ridgway în prestigioasa revistă Current Biology, au dezvăluit că sunetele sale erau cu câteva octave mai joase decât cele tipice pentru o beluga, atingând un registru similar cu cel al vorbirii umane.
Cum era posibil acest lucru? Se pare că NOC a învățat să-și manipuleze anatomia. Prin creșterea presiunii aerului din cavitățile nazale și folosirea buzelor fonice de deasupra acestora, a reușit să-și moduleze sunetele pentru a imita oamenii cu care interacționa constant. Această abilitate remarcabilă plasează cazul lui NOC într-o categorie rară, cunoscută în biologie drept învățare vocală – capacitatea de a modifica sunetele pe baza auzului. Este o trăsătură cognitivă complexă pe care, în afara oamenilor, o demonstrează doar câteva grupuri de specii, precum păsările cântătoare, liliecii și alte mamifere marine.
Desigur, NOC nu purta conversații la fel de complexe precum marii imitatori ai lumii, papagalii, dar performanța sa era remarcabilă. Un alt caz notabil a fost cel al lui Lagosi, o altă beluga de la Acvariul din Vancouver, despre care se spunea că își rostea propriul nume.
Mai mult decât imitație: complexitatea comunicării la balena beluga
Nici belugele sălbatice nu sunt mai prejos. Supranumite „canarii mărilor”, acestea comunică printr-o gamă variată de scârțâituri, pocnituri și zumzete. Poate cel mai fascinant aspect este modul în care își folosesc „melonul” – organul senzorial plin cu grăsime de pe cap – pentru a-și transmite mesajele.
„Melonii balenelor beluga nu sunt doar niște bulgări de grăsime, ci sunt compuși din mai multe tipuri de țesuturi, inclusiv mușchi, țesuturi conjunctive și grăsimi cu densități și proprietăți acustice diferite”, a explicat cercetătoarea Jaclyn Aubin, doctorandă la Universitatea din Windsor.
„Aceste grăsimi sunt esențiale atât pentru comunicarea vocală, cât și pentru ecolocație, fiind folosite pentru a focaliza și proiecta sunetele. Mușchii faciali modifică forma melonului, permițând belugelor să-și altereze vocalizările, probabil pentru a emite sunete mai concentrate și mai direcționate.”
Mai mult, forma melonului ar putea funcționa și ca un semnal vizual. „S-a observat că masculii deosebit de agitați își măresc melonul în mod dramatic, ceea ce sugerează că forma acestuia ar putea oferi indicii altor balene despre starea lor de spirit”, adaugă Aubin.
Complexitatea comunicării lor este atât de mare, încât încă nu am reușit să creăm un repertoriu complet al sunetelor pe care le emit, cu atât mai puțin să le înțelegem funcția. Unul dintre puținele sunete descifrate este „sunetul de contact”, folosit pentru a menține coeziunea grupului și pentru a permite mamelor și puilor să rămână apropiați.
Cazul lui NOC ne forțează să ne reevaluăm percepția asupra inteligenței non-umane. Mai mult decât o curiozitate acustică, efortul său de a imita sunetele celor care îl îngrijeau ar putea fi interpretat ca o formă rudimentară de a crea o legătură, o punte de comunicare între două lumi complet diferite.
