Ion Bura: povestea românului care a stat 5 ani prizonier în iadul din Siberia

Într-un manuscris discret, păstrat în colecția Muzeului din Cugir, se ascunde o odisee a supraviețuirii: povestea lui Ion Bura, un țăran din satul Vinerea, a cărui viață a fost frântă și apoi reclădită de tumultul istoriei. Zece luni a luptat ca soldat în armata austro-ungară, o experiență ce avea să pălească în fața celor cinci ani de prizonierat în vastitatea înghețată a Rusiei. Scrierile sale nu insistă pe zgomotul frontului, ci pe tăcerea apăsătoare a lagărelor, o mărturie cutremurătoare despre limitele rezistenței umane.

Născut la 21 octombrie 1887, Ion Bura a fost smuls din liniștea satului său transilvănean, concentrat la Orăștie și trimis la Viena, unde a fost înrolat în Regimentul 64 Infanterie al armatei imperiale. De acolo, destinul l-a aruncat direct în încleștarea sângeroasă cu armatele țariste.

Ziua în care împlinea 28 de ani, pe 21 octombrie 1915, a devenit și ziua în care și-a pierdut libertatea. A fost luat prizonier. A urmat un drum de 21 de zile spre nicăieri, un convoi al disperării înghesuit în vagoane de marfă sau forțat să mărșăluiască pe jos prin frig. Destinația finală: lagărul din Perm, în inima Munților Urali, un oraș al captivității unde alți 14.000 de suflete împărtășeau aceeași soartă.

„Poate destinul, dar cred că mai mult ca orice credința în Dumnezeu a făcut să scap cu viață în cele zece luni de front. Dar n-am scăpat de prizonierat, unde am petrecut atâția ani de chin. Atunci am făcut un legământ cu Dumnezeu că, dacă voi fi salvat din acest infern, mă voi duce la o mănăstire să mă călugăresc.”, mărturisea Bura în paginile sale.^[sursa]

Ion Bura: Iadul din Siberia

Viața în lagăr era o luptă constantă cu moartea. Prizonierii erau cazați în barăci de lemn, prin ale căror crăpături vântul, zăpada și ploaia pătrundeau fără opreliști. Somnul era un lux iluzoriu pe priciuri, simple paturi de scândură acoperite, în cel mai bun caz, cu rogojini. Hainele de pe ei erau singura lor așternut, purtate neîntrerupt, până când putrezeau literalmente pe trupurile lor slăbite.

Munca era brutală și obligatorie pentru toți. Erau trimiși să taie lemne în păduri sălbatice, să adune nuiele pentru coșuri din locuri anevoioase sau să coboare în întunericul minelor. Chiar și cei răniți sau bolnavi, care abia se puteau ține pe picioare, aveau o normă zilnică. Incapabili să o îndeplinească, erau bătuți cu cruzime de gardieni.

„Aici, în lagăr, prizonierii arătau ca umbrele, bântuiau ca umbrele”, își amintea Ion Bura. Bolile, în special tifosul, secerau zilnic zeci de vieți. Cei slabi fizic și „de înger” nu aveau nicio șansă. Lagărul era ultima stație, un punct terminus din care nu exista scăpare. „Singurul loc în care se putea evada era mormântul – groapa comună.”

Ajuns acasă după un drum de trei luni

Revoluția din octombrie 1917 a adus un vânt al schimbării, dar și o nouă formă de haos. Războiul încetase, iar prizonierii erau, teoretic, liberi. Urcați în trenuri cu promisiunea repatrierii, au înțeles curând că era doar o iluzie. Vâltoarea revoluției bolșevice a transformat întoarcerea acasă într-un nou coșmar, mulți fiind deviați spre alte lagăre de muncă. Pentru nenumărați prizonieri, singura soluție a rămas evadarea: o fugă disperată pe jos, agățându-se de trenuri de marfă, rătăcind printr-o țară în plină dezintegrare. Bolnavi, flămânzi și copleșiți de păduchi, mulți s-au stins pe drum.

Ion Bura a pornit în această călătorie improbabilă alături de un camarad din Sălaj. Timp de trei luni, au navigat prin haos, având norocul să găsească trenuri care se îndreptau spre Kiev, apoi mai departe, spre granițele României. Când a ajuns la Cluj, s-a considerat, în sfârșit, acasă. Din Șibot, a parcurs ultima bucată de drum pe jos, ajungând în satul natal, Vinerea, târziu în noapte.

După ce trupul i s-a mai întremat, sufletul nu a uitat legământul făcut în infernul siberian. Fidel promisiunii sale, a ales calea monahală. A plecat la Ceptura, în județul Prahova, și s-a călugărit la Mănăstirea Căldărușani, unde a urcat în ierarhia mănăstirească, ajungând chiar administrator. Când autoritățile comuniste au închis biserica, în anul 1961, părintele s-a retras la Mănăstirea Dealu. Acolo, omul care a supraviețuit frontului și iadului din lagăre s-a stins în pace, pe 27 februarie 1970, încheind o viață marcată de suferință, credință și o promisiune împlinită.