Iosif Sîrbu, primul campion olimpic român, care s-a stins în condiţii neclare

Iosif Sîrbu s-a născut în data de 21 septembrie 1925, la Şibot, judeţul Hunedoara, astăzi localitatea aflându-se în judeţul Alba. A devenit primul campion olimpic al României, cucerind medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Helsinki din anul 1952, la proba de tir, armă liberă, calibru redus, 40 de focuri, poziția culcat.

Tatăl său, Dănilă Sîrbu, muncea din greu pământul neroditor pe care îl deţinea în Şibot, însă nu putea oferi familiei o viaţă aşa cum îşi dorea. Pe când Iosif avea doar patru ani, tatăl său a decis să plece la București pentru o sujbă bună. A devenit armurier la poligonul de tir al Academiei Naționale de Educație Fizică. După trei ani, Dănilă a reuşit să-şi mute toată familia în Bucureşti.

Îndrumat de tatăl său, Iosif a devenit tot mai pasionat de tir. Prima dată a pus mâna pe armă la vârsta de 12 ani. La 14 ani, a reuşit să se claseze pe primul loc la „Cupa Orașului București” în întrecerea elevilor, la proba de armă sport, cinci focuri, din poziția culcat.^[sursa]

În anul 1946, Iosif Sîrbu a câştigat titlul naţional de tir la arma liberă, poziţia în picioare. Fiind legitimat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, a reuşit să strângă peste 50 de titluri de campion naţional, la diferite categorii de vârstă. De asemenea, era deţinătorul a numeroase recorduri naţionale.

Iosif Sîrbu, primul campion olimpic român

România a participat prima dată la Jocurile Olimpice în anul 1900. În anul 1924, România a reuşit să câştige prima medalie olimpică din istorie. La Olimpiada organizată la Paris, echipa de rugby a României s-a clasat pe locul al III-lea, după Statele Unite ale Americii şi Franţa. Totuşi, prima medalie olimpică de aur avea să vină abia la 28 de ani după această reuşită.

A XV-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-a desfăşurat la Helsinki, în Finlanda, în vara anului 1952. Olimpiada trebuia să aibă loc în ţara celor 1.000 de lacuri în anul 1940, însă aceasta a fost anulată din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial.

La competiţia din anul 1952, au luat parte 69 de ţări care au trimis în Finlanda nu mai puţin de 4.955 de sportivi. România a avut o delegaţie numeroasă le Helsinki, ce a numărat 83 de sportivi.

Poligonul Malmi a găzduit întrecerea olimpică la tir, poziţia culcat. Nume sonore ale disciplinei olimpice se reuneau la start pentru adjudecarea medaliei olimpice. Printre aceste nume, se numărau finlandezul Mantari şi rusul Boris Andreev, adevărate legende ale acestui sport.

Fiind extrem de concentrat, Iosif Sîrbu a reuşit 33 de focuri în centrul ţintei, spre deosebire de 28 ale rusului Boris Andreev. A obţinut cele 400 de puncte necesare pentru medalia de aur. Pentru prima dată în istorie, imnul naţional al României se auzea la o ediţie a Jocurilor Olimpice. La vârsta de 27 de ani, Iosif Sîrbu a devenit primul campion olimpic român.

Probleme de sănătate

În anul 1953, Iosif Sîrbu a primit titlul de „Maestru Emerit al Sportului”, din România, fiind primul sportiv român care s-a ales cu o asemenea distincţie.

După succesul răsunător de la Helsinki, Iosif Sîrbu a rămas cu o afecțiune la ochiul drept. Acest lucru a fost cauzat de efortul consistent depus în timpul competițiilor și antrenamentelor. Medicii l-au sfătuit să renunțe pentru a nu-și periclita vederea. Însă aceeași ambiție caracteristică sportivului român l-a determinat să caute soluții pentru a putea merge mai departe.

În ciuda lipsei de informații și a acesului restrâns la posibilitățile de a găsi soluții, a reușit să își confecționeze un dispozitiv prin care muta viziera de la ochiul drept la ochiul stâng. Dispozitivul avea să fie brevetat ulterior și în Statele Unite ale Americii, în anul 1955.

Iosif a încercat să revină la cea mai bună formă a sa până la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din anul 1956. Nu a reuşit, deşi a obţinut o performanţă bună. A adunat 598 de puncte din 600 posibile, fiind aproape de medaliatul cu argint, însă nu a prins podiumul. A fost foarte dezamăgit.

Anii au trecut şi a ajuns la Jocurile Olimpice de la Roma, din anul 1960. Avea 35 de ani, iar problemele de sănătate i se agravaseră, deşi el nu recunoaștea. S-a clasat abia pe locul 12.

Probleme cu soţia, dar şi cu Securitatea

Deşi sportivii care activau la competiţii internaţionale erau deja în vizorul Securităţii, întrucât prezentau unele riscuri, Iosif prezenta un interes suplimentar. Era căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, fiica regizorului Ion Baltazar Șahighian. Acesta din urmă era în vizorul securităţii pentru ”manifestări dușmănoase”.

Lia era de o frumusețe rară. Totuşi, după cum însuşi Iosif spunea despre soţia sa, Lia era „un copil răsfăţat”.

Un informator al securităţii, cu numele Andrei Nelu nota într-un raport: ”Sunt certați și vinovată e Lia, care nu are o comportare morală și face totul ca soțul său să fie silit să renunțe la căsătorie. În ciuda eforturilor ce le face Iosif Sîrbu de a menține o atmosferă de calm și înțelegere, situația e destul de încordată între ei… Iosif Sîrbu trece cu vederea și iartă.”

Iosif îşi dorea mult un copil și s-a bucurat enorm când a aflat că, în mai 1961, Lia era gravidă. Din păcate, actriţa a pierdut sarcina.

Moartea lui Iosif Sîrbu

Fiind lovit de o depresie, dar şi de probleme pe care nimeni nu le-a mai aflat, Iosif Sîrbu a decis să-şi pună capăt vieţii.

Pe data de 26 septembrie 1964, în poligonul de la Tunari, Iosif Sîrbu a cerut pistolul de calibru mare cu butoi. Cu puțin timp înaintea orelor prânzului, liniștea asurzitoare avea să se transforme într-un moment înfiorător.

Tocmai se încheiase în mod tragic viața primului sportiv român medaliat cu aur la Jocurile Olimpice. Avea doar 39 de ani şi nimeni nu a înțeles ce s-a întâmplat cu adevărat în acel moment.

Ulterior, din dosarul său de supraveghere, s-a aflat că Iosif Sîrbu lăsase şi două bilete de adio.^[sursa]

Primul dintre ele, intitulat „Mărturisire”:

„Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea. Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză.

Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă. Îi rog pe părinţi, prieteni şi toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş.

Am încercat tot ce am putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu pot accepta infirmitatea.

După operaţia de apendicită, pe care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat, iar starea de nelinişte s-a accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot suporta prea mult.

Consider că este cinstit să nu învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut reţin conflictele mele din ultimii ani, iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost.

23 septembrie 1964 Adio

Sîrbu Iosif”

Al doilea bilet, scris într-un mod bizar:

„Acasă, în una din cutiile biroului, am lăsat câteva rânduri pentru cei de acasă. Aş dori să poată fi realizate notele lăsate în scris.

În acest interval, orice angajament la CEC pentru a le lăsa bani părinţilor ar fi dat naştere la interpretări.

Cu salutări

Iosif Sîrbu”

Cele două bilete au fost atașate dosarului său de supraveghere, fără a exista vreun comentariu pe marginea lor din partea Securității.

De asemenea, nu a existat niciun raport al Securității care să facă referire la starea sănătății lui Iosif. Totodată, nu există menţiuni care să-l poziţioneze în vreun spital sau sub tratament.

Asta în ciuda faptului că el însuși scrie că nu mai poate suporta spitalele și medicamentele și vorbește despre o infirmitate. Este greu de crezut că o astfel de informaţie ar fi putut fi scăpată de ochii şi urechile vigilente ale informatorilor comunişti.

Oricum ar fi, moartea celui care a fost primul român campion olimpic rămâne învăluită în mister.