Iranul, înainte și după 1979: de la fuste mini și rock, la un regim strict și fără drepturi pentru femei

Transformarea Iranului dintr-o monarhie cu o vechime de peste 2.500 de ani într-o republică religioasă rămâne unul dintre cele mai radicale viraje sociopolitice din istoria modernă. Ceea ce numim astăzi Republica Islamică Iran a fost, până în ianuarie 1979, un stat imperial care făcuse pași gigantici către occidentalizare, o realitate în care libertățile individuale, în special cele ale femeilor, erau de neimaginat raportat la standardele teocratice actuale.

Iranul de dinainte de Revoluția Islamică era o țară în care bătea tot mai puternic vântul deschiderii către valorile lumii occidentale, iar libertățile erau prezente într-un mod de neconceput astăzi. Această deschidere a fost brutal anulată odată cu preluarea puterii de către clerici, după înlăturarea șahului Mohammad Reza Pahlavi, marcând sfârșitul unei monarhii care reprezentase, cândva, unul dintre cele mai importante imperii ale lumii: Persia.

Dinastia Pahlavi: nașterea și consolidarea puterii

Rădăcinile acestei schimbări profunde încep în septembrie 1941, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Invazia anglo-sovietică a Iranului a forțat atunci abdicarea Șahului Reza Pahlavi, cel care conducea țara din 1925 și fusese creatorul dinastiei Pahlavi. Tronul i-a revenit fiului său, Mohammad Reza Pahlavi, care la vârsta de numai 22 de ani devenea noul împărat (Șah). Acesta avea să fie ultimul monarh al unei linii istorice ce se întindea pe parcursul a peste două milenii și jumătate.

Primele decenii de domnie au fost dominate de lupte politice pentru controlul resurselor naționale. Un moment crucial a fost naționalizarea industriei petroliere, deținută anterior de britanici, acțiune realizată de prim-ministrul Mohammad Mosaddegh cu sprijinul Parlamentului național iranian.

Totuși, stabilitatea acestuia a fost scurtă: Mosaddegh a fost răsturnat în urma loviturii de stat iraniene din anul 1953, orchestrată de armata iraniană sub egida Regatului Unit și a Statelor Unite. Ulterior, guvernul a centralizat puterea sub autoritatea șahului, iar companiile petroliere străine au fost reintegrate în economia țării prin „Acordul de consorțiu” din anul 1954.

„Revoluția Albă”: modernizarea care a uimit lumea

În anul 1963, Mohammad Reza Pahlavi a introdus „Revoluția Albă”, un set de reforme ambițioase menite să transforme Iranul într-o putere globală și să modernizeze națiunea. Aceste măsuri au inclus naționalizarea industriilor cheie și o vastă redistribuire a terenurilor. Pentru a întări coeziunea națională, regimul a implementat politici naționaliste, stabilind numeroase simboluri populare legate de figura lui Cirus cel Mare (600-530 î.Hr.), faimosul împărat al Persiei antice.

Investițiile au fost masive și diversificate. Șahul a inițiat:

• Infrastructură și agricultură: subvenții și acordarea de terenuri pentru populația țărănească, alături de sisteme de împărțire a profiturilor pentru lucrătorii industriali.
• Educație și sănătate: programe de alfabetizare care au fost considerate la acea vreme printre cele mai eficiente din lume. În cei 37 de ani de guvernare, s-au cheltuit miliarde de dolari pentru educație și sănătate.
• Energie: construirea primelor instalații nucleare ale țării, privite ca un pilon al viitoarei independențe energetice.

Rezultatele economice au fost fără precedent: venitul național iranian a crescut de 423 de ori, iar țara a înregistrat cea mai mare creștere a venitului pe cap de locuitor din istoria sa, însoțită de un ritm accelerat de urbanizare.

Din punct de vedere al ingineriei sociale, cazul Iranului rămâne un avertisment profesional: o creștere a venitului național de 423 de ori într-o singură generație creează un „șoc de modernitate” pe care structurile tradiționale nu îl pot absorbi fără o reformă politică echivalentă. În timp ce armata devenea din ce în ce mai puternică, țesutul social rămânea ancorat în valori pe care viteza schimbării le-a antagonizat, nu le-a integrat

Armata iraniană: a cincea forță a lumii

Până în anul 1977, accentul pus de șah pe cheltuielile de apărare pentru a pune capăt intervenției puterilor străine în țară a culminat cu un statut militar impresionant: armata iraniană era a cincea cea mai puternică forță armată din lume. Această forță trebuia să fie garantul stabilității unei națiuni care se vedea deja ca un lider global.

Fisurile din spatele fațadei modernizării

Sub suprafața succesului economic și a creșterii rapide, se întrezăreau tensiuni profunde. Reformele ambițioase ale șahului au înstrăinat segmente semnificative ale societății:

1. Perturbarea rurală: reformele agrare din cadrul Revoluției Albe au distrus structurile tradiționale de putere rurală, lipsind de drepturi mulți proprietari de terenuri și nereușind să îmbunătățească adecvat viața tuturor țăranilor.
2. Dislocarea socială: urbanizarea și industrializarea rapidă au erodat modurile tradiționale de viață, creând un sentiment de dezrădăcinare.
3. Opresiunea politică: abordarea dură a regimului, caracterizată prin cenzură, suprimarea disidenței și tacticile brutale ale SAVAK (poliția secretă), a alimentat un resentiment generalizat.
4. Conflictul cultural: politica de occidentalizare a antagonizat sistemul religios, care a considerat reformele culturale laice drept un atac direct la adresa valorilor islamice.
5. Inegalitatea: decalajul tot mai mare al bogăției a favorizat frustrarea în rândul populației urbane sărace, în ciuda creșterii economice generale.

Iranul, înainte și după 1979: de la proteste la exilul definitiv

Protestele împotriva corupției guvernamentale, inegalității economice și opresiunii au început să ia amploare în 1977. Până în anul 1978, tulburările s-au transformat în manifestații masive, alimentate de mesajele puternice ale ayatollahului Khomeini, principalul contestatar al Șahului, aflat în exil la acea vreme.

Momentul decisiv a venit pe 8 septembrie 1978, zi cunoscută sub numele de „Vinerea Neagră”. Forțele de securitate au deschis focul asupra protestatarilor din Piața Jaleh din Teheran, provocând sute de morți. Acest incident a zdruncinat iremediabil regimul și a dus la escaladarea protestelor. În ianuarie 1979, pe fondul declanșării Revoluției Islamice și în lipsa implicării aliaților occidentali pentru a-i salva regimul, șahul a plecat în exil.

Pe 16 ianuarie 1979, Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit oficial Iranul, marcând sfârșitul monarhiei. Ayatollahul Ruhollah Khomeini, în vârstă de 76 de ani, a preluat conducerea ca Lider Suprem, transformând statul imperial în Republica Islamică Iran.

Șahul a murit un an mai târziu, pe 27 iulie 1980, în exil în Egipt, unde primise azil politic de la președintele Anwar Sadat. În același timp, fiul său, Reza Pahlavi, s-a declarat noul Șah în exil.

Republica Islamică: regresul către standarde medievale

Sub conducerea lui Khomeini, noua constituție adoptată în anul 1979 a instituit sistemul politic „velayat-e faqih” (conducerea juristului islamic), oferindu-i liderului suprem autoritate absolută. Viziunea sa a fost o întoarcere la valorile islamice conservatoare și o epurare sistematică a influențelor occidentale.

Această schimbare a însemnat un regres către standarde religioase practicate cu peste o mie de ani în urmă. Cele mai afectate au fost femeile, ale căror drepturi modeste obținute sub șah au fost sumar revocate. A fost impus un cod vestimentar strict, iar relațiile dintre sexe au fost reglementate riguros sub pretextul protejării valorilor tradiționale.

Diferența vizuală este șocantă: imaginile din Teheranul de dinainte de revoluție arată tinere purtând dezinvolt fuste scurte, bărbați și femei dansând rock și o societate aliniată la curentele cultural-artistice ale lumii occidentale capitaliste. Dacă atunci o plimbare prin Teheran semăna cu una prin Londra sau Paris, Revoluția Islamică a desființat aceste libertăți, ducând societatea înapoi la cutumele medievale.

După moartea lui Khomeini în iunie 1989, puterea a fost preluată de ayatollahul Ali Hosseini Khamenei (născut în 1939), cel care se află în funcția de lider suprem și astăzi. Sub regimul său, influența Islamului Shi’a continuă să definească fiecare aspect al vieții cotidiene, de la regulile de conduită socială la legile naționale, servind drept mecanism de control și stabilitate politică.

Prăbușirea regimului Pahlavi este dovada că o națiune nu este un mecanism care se reglează doar prin cifre economice și forță militară. Dacă facem „ingineria inversă” a anului 1979, vedem că eroarea fatală nu a fost lipsa banilor sau a armelor, ci incompatibilitatea culturală. Regimul a construit o „caroserie” strălucitoare de superputere, dar a uitat să upgradeze „sistemul de operare” al încrederii populației.

Această analiză a prăbușirii regimului Pahlavi demonstrează că modernizarea exclusiv tehnologică și economică, în absența unui dialog cultural autentic, poate deveni propriul său catalizator de regres. Iranul de dinainte de 1979 nu a fost doar o „eră a fustelor scurte”, ci un laborator al progresului accelerat care a ignorat reziliența tradiției. Astăzi, aceste date servesc drept referință critică pentru înțelegerea modului în care identitatea religioasă poate reconfigura o superputere în doar câteva săptămâni de revoltă.