Istoria cartofului, asemenea tuberculului însuși, este o poveste țesută în folclor, măcinată de politică și prăjită în mii de mituri despre originile sale. Ascensiunea sa spre faima mondială nu s-a rezumat însă la o simplă poveste despre foamete și recoltă, ci a fost o sagă lentă, marcată de stigmatizare, manipulare și necesitate pură.

Ceea ce a început ca o cunoaștere sacră, deținută de populațiile indigene, s-a transformat rapid în colacul de salvare al omenirii. Monarhi, oameni de știință și propagandiști oportuniști au prezentat cartoful, pe rând, drept un miracol, o amenințare sau o emblemă națională.

Cu toate acestea, adevărata ascensiune a cartofului a încolțit departe de porțile palatelor. În timp ce elitele se erijau în salvatori, oamenii de rând – fermieri, culegători și supraviețuitori ai foametei – au fost cei care au făcut ca acest tubercul să prindă cu adevărat rădăcini.

Aceasta este cronica modului în care acest erou improbabil a ajuns în centrul farfuriei și cum optica, jocurile politice și voința celor care nu aveau de ales l-au transformat dintr-o rădăcină disprețuită într-un aliment de bază revoluționar.[sursa]

Istoria cartofului
Istoria cartofului se întinde pe o perioadă de cel puțin 8.000 de ani

Cum a fost cultivat cartoful la început

Înainte de a deveni un aliment răspândit în toată lumea, cartoful era investit cu o aură sacră. În înalții Anzi, acum aproximativ 8.000 de ani, incașii și strămoșii lor cultivau această plantă nu doar pentru hrană, ci și ca sursă de prosperitate. Bogat în nutrienți, rezistent la frig și capabil să crească în soluri sărace și stâncoase, cartoful a înflorit acolo unde puține alte culturi puteau supraviețui și a fost pilonul de susținere al civilizațiilor precolumbiene timp de secole.

Conchistadorii spanioli l-au adus în Europa în anii 1500, strecurat printre prăzile colonizării, alături de porumb, cacao și tutun. Însă, în timp ce aurul și ciocolata furate stârneau uimire, cartoful nu a avut același impact. Creștea repede, dar era un necunoscut diform și murdar, o ciudățenie a pământului care ar fi trebuit, poate, să rămână îngropată. Deși avea rădăcini divine în America de Sud, acest tubercul ciudat a trebuit să-și sape singur drumul spre respectabilitate în Occident.

• CITEŞTE ŞI:  Viaţa în închisoarea Lupul Polar, în care a murit Navalnîi. "La -45°C, dacă unul se mișca, toți erau stropiți cu apă"

Propaganda cartofului

În secolul al XVIII-lea, majoritatea rețetelor franceze erau adânc înrădăcinate în precepte religioase. Astfel, în timp ce fructele din livezi și vânatul erau celebrate, orice era scos din „pământul necuratului” – precum ceapa, morcovii și, mai ales, cartofii – era considerat hrană demnă doar de țărani și porci. Oamenii credeau că tuberculul semăna cu mătrăguna și îl asociau cu lepra din cauza cojii sale pătate; era considerat necreștin, iar cultivarea sa pentru consum uman era interzisă prin lege.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Franța, măcinată de foamete, era înfometată – la propriu și la figurat – de o soluție. Din cauza vremii nefavorabile și a tehnicilor agricole rudimentare, lanurile de grâu zăceau pârjolite, pâinea era un lux, iar stomacurile erau goale.

Aici intră în scenă Antoine-Augustin Parmentier, un farmacist francez care, supraviețuind cu cartofi în timpul prizonieratului în Prusia, a devenit un campion înfocat al tuberculului. Pentru a convinge comunitatea științifică, a scris broșuri dedicate, a câștigat distincții academice pentru utilizarea cartofului în tratarea dizenteriei și ca substitut pentru făină și a organizat serate strălucitoare pentru elitele pariziene și internaționale, unde totul se învârtea în jurul tuberculului. Mai mult, i-a conferit un blazon regal, oferind flori de cartof pentru perucile Mariei Antoaneta și pentru reverele regelui, lansând astfel la curte o modă exotică.

Însă nu era de ajuns să convingă aristocrația. Parmentier trebuia să câștige și clasa muncitoare, care fusese învățată de generații să disprețuiască cartoful. Pentru a demonstra că era comestibil, a trebuit să apeleze la cea mai veche strategie de marketing din lume: crearea iluziei de exclusivitate. Când regele Ludovic al XVI-lea i-a acordat 54 de acri de pământ lângă Paris, Parmentier a ordonat ca lanurile de cartofi să fie păzite cu strășnicie ziua, dar lăsate nesupravegheate noaptea, ispitindu-i astfel pe localnici să „fure” prețioasa recoltă și să o planteze la rândul lor. Stratagema a transformat curiozitatea în cultivare.

În anul 1772, Facultatea de Medicină din Paris a declarat în sfârșit cartoful „aliment sigur pentru consum”, semănând semințele supraviețuirii pe care Franța avea să fie nevoită să le culeagă curând, odată cu prăbușirea recoltelor de grâu. Mai târziu, în anul 1789, în plină Revoluție Franceză, Parmentier a publicat un tratat despre virtuțile cartofului, susținut de regalitate.

Publicitate

Până la sfârșitul secolului, cartofii deveniseră un aliment de bază. La Cuisinière Républicaine a doamnei Mérigot a devenit prima carte de bucate dedicată exclusiv cartofului, prezentând tuberculul drept „combustibilul săracilor”, după cum afirmă Rebecca Earle, istoric culinar și profesor la Universitatea din Warwick.

• CITEŞTE ŞI:  Maria Cosma, „sfânta sibiencelor” și a studenților sărmani

Ascensiunea cartofului dincolo de Europa de Vest

În timp ce Parmentier își punea în aplicare manevrele ingenioase în Franța, propaganda cartofului prindea rădăcini în întreaga lume. În Prusia, Frederic cel Mare a întrezărit potențialul politic al acestei culturi și le-a ordonat țăranilor să o cultive. Când aceștia s-au împotrivit, i-a amenințat că le va tăia urechile și limbile, apoi a folosit aceeași psihologie inversă ca Parmentier, declarând cartoful „o delicatesă demnă de un rege” și transformându-l, practic peste noapte, din hrană pentru porci în mâncare regală.

Până în secolul al XIX-lea, cartoful devenise o formă de patriotism culinar, impulsionat de conducători, reformatori și oameni de știință care înțeleseseră că a controla hrana înseamnă a deține puterea.

În afara Europei Occidentale, irlandezii care fugeau de foamete au adus cu ei tuberculii în America. În Rusia, cartoful a devenit coloana vertebrală a alimentației zilnice. Promovat odinioară în China ca o cultură strategică pentru securitatea alimentară, cartoful este acum cel mai cultivat aliment de bază și unul dintre cele mai îndrăgite produse de street-food din țară.

În Peru, leagănul său natal, cartoful rămâne un simbol al mândriei culturale și al biodiversității, cu mii de soiuri native încă cultivate în Anzi.

De la aloo gobi indian la gamja-jorim coreean, cartoful a reușit să se integreze cu o ușurință remarcabilă în orice bucătărie, reinventându-se pretutindeni unde a prins rădăcini și hrănind, de-a lungul secolelor, miliarde de suflete.

Istoria cartofilor în România

Pe teritoriul României de astăzi, cartofii au apărut prima dată în Transilvania, la începutul secolului al XIX-lea. Este posibil să fi fost cultivaţi mult mai devreme, însă la scară mai mică, prin unele grădini ale celor ce aveau legături cu vestul Europei.

Această plantă a început să fie cultivată cu succes în Austria şi Ungaria, iar după ce a ajuns în Transilvania, s-a răspândit rapid în Moldova şi în Ţara Românescă.

„Cartoful, la începutul secolului XIX, era cultivat în Austria şi Ungaria. Transilvănenii însă strâmbau din nas la vederea lui. Aceasta până în 1814. Pentru ţărănimea ardeleană a fost un an greu, cu foamete. Lipsa furajelor a dus la diminuarea numărului de animale. Trebuia de urgenţă «ceva» de mâncare. Atunci a apărut ideea cultivării cartofului. A fost o soluţie pe drept cuvânt salvatoare.

De calităţile cartofului, află în Moldova şi domnitorul Scarlat Callimachi (1812–1819). Bănuim că o porţie de cartofi prăjiţi l-a dat gata. Încântat, îndemna pe ţăranii moldoveni să cultive miraculosul cartof. Ba, chiar dă poruncă să se traducă din greacă, broşura «Învăţătura sau povăţuirea pentru facerea pâinii din cartofle», apărută la Iaşi în 1818.

În Muntenia, zguduită de vestita «Ciumă a lui Caragea», cartoful a fost o adevărată mană cerească. Muntenii se apucă să–l cultive chiar în grădinile din Bucureşti şi în cele din jurul capitalei. O cronică menţionează pentru prima dată, vânzarea cartofului în pieţele bucureştene.“, conform istoricului Eugen Şendrea.[sursa]

• CITEŞTE ŞI:  Răzbunarea înfiorătoare a lui Petru cel Mare asupra amantului soției sale și ce a obligat-o pe împărăteasă să facă

Importanța cartofului în prezent

În cultura alimentară occidentală modernă, cartoful se confruntă cu o nouă criză de imagine. Odinioară celebrat ca un simbol al rezilienței, astăzi este adesea etichetat drept nesănătos: prea procesat și demodat.

O mare parte din această demonizare este legată de modul în care este preparat. „Majoritatea cartofilor din SUA sunt consumați sub formă de snacks-uri ultra-procesate. Am uitat că un simplu cartof fiert este o bucurie în sine.”, spune Earle.

Deși poate că a căzut în dizgrație în Statele Unite, rolul cartofului pe scena mondială este departe de a se fi încheiat. În bucătăriile din întreaga lume, în special în cele din România, acesta rămâne un pilon, hrănind miliarde de oameni, iar în cercurile politicilor alimentare, capătă o nouă relevanță ca aliment de bază rezistent la schimbările climatice și bogat în nutrienți.

Rebecca Earle o spune cel mai bine: „Un cartof pus la fiert în apă rece, adus lent la punctul de fierbere și lăsat să bolborosească până atinge perfecțiunea, este pur și simplu revoluționar.” În această umilă preparare, diferențele de clasă se estompează: oricine și-l poate permite și oricine îl poate găti. Un simplu cartof fiert devine un manifest al egalității, cu puterea de a hrăni, de a uni și de a răsturna status quo-ul.

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante: