În anii ’30, o apariție neașteptată tulbura rutina porturilor internaționale. Când un cargobot românesc, cu pântecele plin de grâne sau de mirodenii ale Levantului, acosta în Mediterana sau pe cheiurile exotice din Buenos Aires, docherii se opreau din lucru, iar reporterii își pregăteau aparatele. Motivul? Pe punte, o siluetă distinsă, îmbrăcată în pantaloni, dădea comenzi clare unor marinari încercați de zeci de furtuni: era prima femeie ofiţer din România.
Vrăjiți, aceștia o ascultau și îi urmau întocmai ordinele. Nu era o iluzie, ci o revoluție în miniatură: Irina Constanziu-Vlassopol, prima femeie ofițer din Marina Comercială a României. O prezență diafană cu o voință de fier, născută într-o epocă prea devreme pentru visurile ei, sau poate exact la timp pentru a deschide drumul într-o lume în care doar bărbații credeau că se pot lupta cu Poseidon.
Era o legendă în viață. Dar legendele, în România, au uneori un preț teribil.
Visul care nu încăpea într-un birou
Născută la Iași, la 19 iunie 1900, fiica generalului Mihail Constanziu, ofițer de rezervă al Marinei Militare și comandant al Diviziei 2 Cavalerie Iași, părea destinată unei vieți confortabile. După studii în diverse orașe, urmând detașările tatălui său, Irina a ajuns să lucreze în lumea rigidă a finanțelor, la o sucursală a prestigioasei bănci Marmorosch-Blank din Cernăuți. Dar pentru Irina, cifrele și tranzacțiile erau pereții unei colivii aurite.
Visul ei nu se măsura în profit, ci în libertate. Nu voia să vadă apusul printre perdelele de dantelă ale unui birou cu mobilă grea, ci de pe vela unui vas, în larg. Așa că a luptat. Cu mentalitățile, cu birocrația, cu o lume care îi spunea „nu”. În cele din urmă, Căpitănia Portului Brăila i-a eliberat Livretul de Marinar cu nr. 270. Mulți au crezut că e doar toana unei domnișoare de pension. S-au înșelat. Era un vis.
De la gândaci și ploșnițe la stăpâna furtunii
Livretul era însă doar o hârtie. Cine ar fi angajat o femeie? Soluția a venit odată cu o uniune de destine, poate din dragoste, poate din interes, cu Spiridon Vlassopol, un fost ofițer din Marina Militară, provenit dintr-o familie de armatori greci. La insistențele ei, au închiriat de la Serviciul Maritim Român cargoul „Oituz”. Contextul era brutal: după Primul Război Mondial, navigația privată românească era în colaps. Societăți precum „Navigația Română“, „Generala Română“ din Galați și „Maritima“ din Brăila își încetaseră activitatea. În acest peisaj, ei au fondat Compania „Vlassopol” și au îndrăznit.
În registrele oficiale, parcursul ei este meticulos consemnat: mai întâi în echipajul navei „Oituz“, apoi, la 20 februarie 1930, ca ofițer asistent pe pasagerul „Dacia“, înainte de a se întoarce pe „Oituz“. Viața de marinar a Irinei nu a început în cabina ofițerului. A început pe genunchi. Așa cum își amintea zeci de ani mai târziu, primul contact cu „Oituz” a fost o luptă cu gândacii și ploșnițele. A spălat puntea, a lustruit alămurile, a urcat pe catarge. A învățat totul: de la aprovizionarea cu hrană și carburant, evidența cheltuielilor și asigurarea navlosirilor, până la comanda parâmelor.
Deși legile nu-i permiteau să susțină examenul oficial de navigator, a devenit ofițer secund în navigația astronomică, o legendă printre marinari. Și-a depășit rapid statutul de „soția căpitanului”. A devenit creierul și inima navei, iar presa vremii consemnează un episod care i-a cimentat statutul: lăsată la comandă, a salvat nava de la un naufragiu iminent în periculoasa strâmtoare Messina.
Irina Vlassopol: o legendă pe mări, o țintă acasă
Averea strânsă le-a permis să rezilieze contractul pentru „Oituz” și să cumpere propriul vas, „Inginer N. Vlassopol”, pe care Irina a fost îmbarcată ca ofițer asistent din iunie 1932 până în ianuarie 1936. Apoi a urmat „Moldova”, o navă de 6.000 de tone. De pe puntea acestora, Irina a văzut lumea. A traversat Atlanticul, ancorând în Buenos Aires și Montevideo. Faima ei a explodat. „Singura femeie din țara sa care s-a dedicat vieții grele și periculoase de navigator”, scria presa străină în 1935. „Frumoasa Irina din România, cel mai gingaș marinar din lume”, titra alt ziar.
În România, însă, admirația era amestecată cu venin. În 1935, ziarul „Credința” publică un „mesagiu disperat” de la marinarii de pe „Ing. Vlassopol”, care acuzau că sunt terorizați de comandant – „o femeie, soţia d-lui Vlassopol”. Răspunsul Irinei, publicat în alte ziare, este o capodoperă de demnitate. Ea clarifică, la 21 decembrie 1935, că se află în țară din septembrie, deci acuzațiile nu o pot privi, și reiterează că singurul comandant a fost și este soțul ei.
Căsnicia nu a supraviețuit presiunii; au divorțat în anul 1936. Ea a rămas marinarul vestit, care câștiga inimile tuturor, de la omul de rând la jurnalist. El, un simplu căpitan, a rămas în umbra ei, presa nereușind să-l ridice pe piedestalul pe care poate îl merita.
Când Regele însuși a recunoscut curajul
Apogeul recunoașterii a venit la 15 august 1938. În cadrul festivităților Zilei Mării, la Constanța, în prezența Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai, Irina a fost decorată. Monitorul Oficial a consemnat motivul pentru care i s-a acordat Medalia Maritimă clasa a III-a Navigant: „pentru dragostea cu care a îmbrăţişat marea, secundând tot timpul pe comandantul vaporului românesc Ing. Vlasopol”.
Alături de ea, era premiată și Arhiducesa Ileana, „pentru dragostea neţărmurită faţă de mare”, care obținuse brevet de lungă-cursă și condusese yachtul „Isprava”, „expunându-şi chiar vieaţa”. Contextul arăta clar nivelul excepțional al realizării Irinei.
Memoriile unui ocean, realitatea unei scări de bloc
Anii au trecut. A venit comunismul, o furtună pe care nici măcar Irina nu o putea naviga. Regimul i-a confiscat averea și, mai rău, demnitatea. În 1973, jurnalista Anda Basarab de la „Almanah Turistic” a găsit-o într-un apartament modest. „Îmi imaginam cum îmi va deschide o bătrânică născută la începutul secolului,” scria ea, „poate un chip cu trăsături asprite… poate o venerabilă doamnă care ocolește oftând mobilele”. A găsit însă „o femeie rămasă nu surprinzător, ci firesc tânără”, cu un surâs plin de „candoare, limpezime şi îndrăzneală”.
Întrebată cum a început totul, a răspuns simplu: „Cu o simplă căsătorie din dragoste”. Apoi, amintirile au curs. „Eram foarte mândră că lucrez pentru ţară,” mărturisea ea. „Am văzut ceruri de cristal, peisaje ameţitoare, dar atunci când reveneam acasă şi auzeam crivăţul lovindu-se de talazurile Mării Negre, eram cu adevărat fericită…”.
Articolul din almanah omitea însă, prudent, detaliul cel mai crunt. După ce a rămas pe uscat, a lucrat ca dispecer. Dar pensia era o mizerie. Pentru a supraviețui, prima femeie ofițer a României, decorată de Rege și aplaudată de o lume întreagă, a fost nevoită să lucreze ca femeie de serviciu. Să măture și să spele scările unui bloc din Capitală.
Chiar și în fața copiilor de la revista „Luminița”, care au vizitat-o, și-a păstrat mândria. Le-a vorbit despre cum făcea cunoscut numele României în lume. „Prietenii noştri deveneau şi prietenii României,” spunea ea.
Irina Constanziu-Vlassopol s-a stins la București în anul 1979. A lăsat în urmă nu averi materiale, ci o comoară de amintiri, fotografii și memorii, donate Muzeului Marinei din Constanța. A rămas cu sufletul alături de mare.
Povestea ei nu este doar despre curaj. Este despre fragilitatea memoriei și despre datoria pe care o avem față de pionierii noștri. Așa că rămâne întrebarea: după ce o femeie sparge toate barierele timpului său, rescriind regulile unei lumi întregi, este datoria societății să-i protejeze moștenirea sau curajul ei excepțional este, în sine, singura recompensă de care are nevoie?
