Era iunie 1203. Pe insula Corfu, mii de soldați creștini, porniți în cea de-A Patra Cruciadă, fierbeau de nemulțumire. Misiunea lor era să elibereze Țara Sfântă, dar liderii lor tocmai îi convinseseră, din nou, să-și schimbe ținta către Constantinopol, cel mai mare și mai bogat oraș creștin din lume.

Cum a fost posibil ca o armată a lui Hristos, deja fracturată și cu o parte din aliați excomunicați de Papă, să ajungă să comită una dintre cele mai barbare acțiuni din istorie? Răspunsul nu stă în fervoarea religioasă, ci într-un lanț toxic de datorii, ambiții politice și promisiuni otrăvite.

O promisiune de nerefuzat

Totul a început cu un prinț bizantin exilat, Alexios al III-lea Anghelos. Acesta le-a promis cruciaților și dogelui Veneției o avere colosală dacă îl ajutau să preia tronul. Pentru liderii cruciați, deja înglodați în datorii către venețieni, oferta era soluția care putea salva întreaga expediție.

Ignorând interdicțiile clare ale Papei Inocențiu al III-lea, care se opunea oricărui atac asupra Bizanțului, uriașa flotă venețiană și-a schimbat cursul. Pe 23 iunie 1203, au ajuns în fața Constantinopolului și au realizat rapid două lucruri: împăratul Alexios al III-lea nu avea de gând să cedeze, iar populația locală nu doar că nu-l cunoștea pe protejatul lor, dar îl disprețuia pentru alianța cu latinii.

Nu mai exista cale de întoarcere. După un prim asalt pe 17 iulie, în care venețienii au ocupat o parte din ziduri și în care, ironic, cea mai dârză rezistență a venit din partea mercenarilor italieni și a gărzii varege a împăratului, Alexios al III-lea a fugit. Elita orașului, într-o mișcare disperată, l-a scos din închisoare pe bătrânul Isaac al II-lea, tatăl prințului exilat, și l-a proclamat împărat.

Tânărul Alexios a devenit co-împărat (Alexios al IV-lea), iar prima tranșă de bani a fost plătită: venețienii au primit aproximativ 100.000 de mărci. Victoria părea asigurată, dar coșmarul abia începea.

Un tron pe nisipuri mișcătoare

Alexios al IV-lea s-a trezit într-o poziție imposibilă. Ostil populației, s-a văzut nevoit să-i angajeze pe cruciați ca gărzi de corp, promițând să le acopere costurile pentru încă un an. Această decizie a stârnit noi murmure în rândul cruciaților de rând, care simțeau că expediția este complet deturnată de la scopul ei sfânt. Liniștea a fost cumpărată doar printr-un nou tratat cu Veneția.

Pentru a-și plăti salvatorii, Alexios a impus taxe uriașe, atrăgându-și ura propriului popor. Tensiunea dintre localnicii greci și soldații latini a explodat.

• Un atac al cruciaților asupra unei moschei din oraș a dus la o revoltă neașteptată: grecii au sărit în apărarea musulmanilor;
• Ca represalii, latinii au pornit un incendiu devastator care a mistuit peste 160 de hectare din inima comercială a Constantinopolului.

Orașul fierbea. În decembrie, Alexios al IV-lea, incapabil să mai plătească, a intrat în conflict și cu tatăl său, Isaac. În acest vid de putere, o figură a ieșit în față: Alexios Dukas, poreclit „Murzuphlos”. În ianuarie 1204, într-o confuzie generală, cercurile ecleziastice l-au numit împărat pe un anume Nicolas Kannovos.

În încercarea disperată de a se salva, Alexios al IV-lea a făcut o ofertă fatală: a promis cruciaților palatul Blachernae în schimbul sprijinului militar. A fost picătura care a umplut paharul. Populația furioasă a permis ca Murzuphlos să-i aresteze pe cei doi împărați. Noul stăpân al orașului, acum Alexios al V-lea, i-a eliminat rapid pe toți rivalii: Alexios al IV-lea, Isaac al II-lea și pe efemerul Nicolas Kannovos.

Într-o fundătură strategică: jefuirea Constantinopolului

Pentru armata cruciată, acest act a fost sentința finală. Alexios al V-lea le-a tăiat accesul la piețe și la resurse. Se aflau într-o poziție extrem de precară, spre deosebire de alte armate cruciate anterioare. Orice expediție de jaf în afara taberei îi expunea unui atac din partea țarului vlaho-bulgar, Ioniță Caloian, care abia aștepta o oportunitate.

Prinși între un oraș ostil și un teritoriu periculos, liderii cruciați și venețienii au înțeles că nu mai aveau decât o singură opțiune: să ia cu forța întregul oraș.

În martie 1204, au semnat un pact teribil. Au decis nu doar să cucerească, ci și să dezmembreze complet Imperiul Bizantin.

• Alegerea liderilor: viitorul împărat urma să fie tras la sorți dintre 12 electori (6 cruciați, 6 venețieni). Dacă împăratul era cruciat, Patriarhul trebuia să fie venețian, și invers;
• Împărțirea prăzii: împăratul primea un sfert din capitală, iar restul imperiului urma să fie împărțit;
• Reguli de jaf: femeile și clerul trebuiau protejate, iar violul sau distrugerea bisericilor se pedepseau cu moartea.

Sentința „Reginei Orașelor”

Pe 9 aprilie 1204 a început asaltul final. Pe 12 aprilie, zidurile au cedat. Deși Garda Varegă era pregătită să lupte până la capăt, Alexios al V-lea a fugit în timpul nopții. Pe 13 aprilie, orașul era al cruciaților.

Ceea ce a urmat a șocat întreaga lume creștină. Timp de trei zile, s-au dedat unui jaf de o violență inimaginabilă. Comandanții au încercat să impună un jaf „ordonat”, dar disciplina s-a prăbușit. Aproximativ 1.000 de locuitori de rând au fost uciși. Case, palate și, mai ales, biserici au fost prădate fără milă.

Deși prădarea orașelor era o practică brutală, dar comună în războaiele medievale – o modalitate de a răsplăti soldații – jefuirea Constantinopolului a fost diferită. A fost o profanare sistematică a inimii unei credințe surori.

Urmările jafului: o lecție șoptită în Piața San Marco

Istoria, adesea, pare distantă, o colecție de date și nume uitate. Dar uneori, consecințele ei te privesc direct în ochi.

Ajungând în Piața San Marco din Veneția, te alături agitației turiștilor și te lași fascinat de splendoarea copleșitoare a Bazilicii. Privirea, la un moment dat, ți se va ridica, la fel cum se întâmplă tuturor, spre fațadă, către cele patru statui magnifice de cai din bronz, care par să galopeze deasupra intrării principale. Sunt un simbol al puterii și bogăției venețiene.

Adevărul este însă că acești cai nu sunt venețieni.

Ei sunt, poate, cei mai faimoși prizonieri de război din istorie. Timp de secole, au împodobit Hipodromul din Constantinopol, fiind martori ai gloriei Imperiului Bizantin. În anul 1204, au fost smulși din casa lor, urcați pe corăbii și aduși aici ca trofeu suprem al jafului.

Privindu-i, realizezi că nu sunt doar opere de artă. Sunt o cicatrice de bronz. Sunt martorii muți ai unui triumf clădit pe ruina unui oraș-frate. Fiecare detaliu al lor – de la mușchii încordați la privirea nobilă – poartă ecoul strigătelor din 1204.

Mai mult decât orice cronică, acești cai transformă jaful Constantinopolului dintr-o poveste într-o realitate fizică, dureroasă. Ei ne amintesc că marile rupturi ale istoriei nu sunt doar evenimente politice sau religioase. Sunt tragedii umane, ale căror dovezi, uneori, le putem încă atinge.

O cicatrice care nu s-a vindecat niciodată

Cucerirea Constantinopolului a marcat ruptura definitivă dintre Apusul catolic și Răsăritul ortodox. Imperiul Bizantin a fost sfâșiat, fiind înlocuit de un efemer Imperiu Latin de Constantinopol. Pe ruinele sale au apărut state latine (Regatul de Salonic, Principatul de Ahaia, Ducatul Atenei etc.) și focare de rezistență greacă (Imperiul de la Niceea, Despotatul de Epir).

Veneția a primit 3/8 din fostele teritorii, inclusiv insula Creta. Deși bizantinii au recucerit capitala în 1261, imperiul nu și-a mai revenit niciodată. Mai presus de toate, amintirea anului 1204 a rămas ca o rană deschisă, otrăvind orice tentativă viitoare de unire și lăsând o cicatrice adâncă în trupul creștinătății, vizibilă chiar și astăzi.