Într-un colț izolat al lumii, pe insule unde timpul pare să fi încremenit, trăiește o creatură desprinsă parcă dintr-un basm: un papagal dolofan și nocturn, cu fața unei bufnițe și un parfum „dulce și vegetal” care plutește prin aerul nopții. El este kākāpō, cel mai greu papagal din lume, o relicvă vie care poate atinge venerabila vârstă de 90 de ani. Dar cea mai frapantă trăsătură a sa nu este longevitatea, ci faptul că, deși are aripi, a renunțat la zbor. Povestea lui este o lecție profundă despre evoluție, fragilitate și, în mod neașteptat, despre ingeniozitatea umană.
Kākāpō, un gigant blând cu obiceiuri excentrice
Numele său, „papagal de noapte” în limba maori, dezvăluie stilul său de viață retras. Când soarele apune, kākāpō prinde viață. Deși nu se poate înălța în văzduh, picioarele sale puternice îl transformă într-un maratonist al pădurii și un cățărător desăvârșit. Își folosește aripile scurte nu pentru zbor, ci ca pe niște balansoare, sărind agil din copac în copac.
Când pericolul pândește, instinctul său este unic: încremenește. Penajul său verde-smarald, perfect pestriț, îl face aproape invizibil pe fundalul vegetației, o strategie de camuflaj genială într-o lume în care, timp de milioane de ani, nu a avut prădători naturali. Masculii, care pot ajunge la 4 kilograme și o lungime de 64 de centimetri, emană un miros distinctiv, un parfum pe care oamenii de știință îl descriu ca fiind dulceag, o semnătură olfactivă ce pare a juca un rol crucial în atragerea partenerelor.
Ritualul iubirii: o serenadă de opt ore și câteva incidente comice
Și aici, kākāpō sfidează orice convenție. Este singura specie de papagal care practică „lekking-ul”, un ritual de împerechere demn de o scenă de teatru. Masculul își sapă o scenă personală, o adâncitură în formă de bol în pământ. De acolo, lansează o chemare bizară și hipnotică: o serie de „bum-uri” de joasă frecvență, asemenea unui sunet de tubă, punctate de un „ching” metalic, ascuțit. Acest concert poate dura opt ore neîntrerupt, noapte de noapte, timp de două sau trei luni, conform Live Science.
Uneori, însă, în absența femelelor, afecțiunea lor debordantă este direcționată greșit. Scriitorul Douglas Adams, în cartea sa „Last Chance to See”, a imortalizat un astfel de moment, petrecut în timpul unei filmări BBC. Un ranger și-a lăsat pălăria pe jos, doar pentru a găsi, la întoarcere, un kākāpō care „încerca să o răpească” cu cele mai romantice intenții. Poveștile nu se opresc aici. Un mascul faimos, pe nume Sirocco, era atât de insistent în a se împerechea cu capetele îngrijitorilor săi, încât conservaționiștii i-au construit o „cască de ejaculare” din cauciuc, cu adâncituri speciale pentru a colecta prețiosul material genetic în vederea inseminării artificiale.
De la prosperitate la un pas de extincție
Aceste păsări se reproduc rar, doar o dată la doi sau patru ani, sincronizându-se cu recolta abundentă a arborilor rimu. Fructele acestora, bogate în calciu și vitamina D, sunt esențiale pentru ouă și pentru puii în creștere. Timp de zeci de milioane de ani, acest ritm lent a fost perfect.
Apoi au sosit oamenii. Acum 700 de ani, polinezienii, și mai târziu, în anii 1800, coloniștii europeni, au schimbat totul. Odată cu defrișările, au adus prădători pentru care kākāpō nu avea nicio apărare: șobolani, pisici și nevăstuici. Specia a fost decimată. Până în anii 1900, era practic dispărută.
O a doua șansă, orchestrată de știință și devotament
Când totul părea pierdut, în anii ’70, o mică populație de aproximativ 200 de păsări a fost redescoperită. A fost scânteia care a aprins unul dintre cele mai ambițioase programe de conservare din lume. Kākāpō Recovery Programme, un efort colosal al Departamentului de Conservare din Noua Zeelandă și al tribului Ngāi Tahu, a început o misiune aproape imposibilă.
Păsările rămase au fost mutate pe trei insule izolate, complet curățate de prădătorii invazivi. Fiecare kākāpō este acum monitorizat, fiecare ou este păzit, iar viitorul speciei este planificat cu o precizie științifică extraordinară. Astăzi, populația a crescut timid la aproximativ 242 de indivizi. Deși încă în pericol critic de dispariție, fiecare nou pui este o victorie monumentală.
Kākāpō este mai mult decât o pasăre. Este un supraviețuitor excentric, o dovadă a frumuseții bizare pe care evoluția o poate crea în izolare. Dar, mai presus de toate, povestea sa a devenit un simbol. Ne arată cât de distructiv poate fi impactul nostru, dar și cât de extraordinară poate fi capacitatea noastră de a îndrepta lucrurile. Salvarea acestui papagal care a uitat să zboare ne reamintește că, chiar și de pe marginea prăpastiei, cu suficientă grijă și ingeniozitate, ne putem oferi nouă și planetei o a doua șansă.
