La Gomera, locul în care oamenii comunică fluierând și nu vorbind: de ce fac acest lucru?

Deși pare mai degrabă un scenariu interesant de film, în localitatea spaniolă La Gomera oamenii comunică fluierând, utilizând acest limbaj neobișnuit pentru a „vorbi” unii cu alții.

Să ne imaginăm o lume unde șoaptele vântului poartă mesaje clare peste văi adânci, nu prin cuvinte rostite, ci printr-o simfonie ascuțită de fluierături. Pare desprins dintr-un viitor îndepărtat sau, poate, dintr-un trecut aproape uitat? Incredibil, dar adevărat: în anumite colțuri ale lumii, oamenii încă „vorbesc” fluierând. Unul dintre cele mai remarcabile sanctuare ale acestei tradiții este La Gomera, o perlă vulcanică din arhipelagul Insulelor Canare. Aici, peisajul dramatic, sculptat de ravene abrupte și stânci semețe, a născut și păstrat o formă unică de comunicare: El Silbo Gomero.

Pe povârnișurile accidentate din Barranco de Ávalo, nu este neobișnuit să auzi ecourile unui dialog aparte. Doi copii de 12 ani, Irún Castillo Perdomo și Angel Manuel Garcia Herrera, își exersează moștenirea lingvistică, iar fluierăturile lor agile, asemenea unor păsări măiestre, dansează în aerul rarefiat. Ei sunt discipolii unei arte vechi, predate cu pasiune de oameni ca Eugenio Darias, un profesor pensionar de Silbo Gomero, al cărui bunic lucra aceleași pământuri.

Conversația lor fluierată, a explicat Darias, poate purta aceleași subiecte banale ca un schimb de mesaje text – noutăți de la școală, planuri de joacă – însă esența stă în măiestria celor șase sunete distincte care alcătuiesc acest limbaj protejat.

La Gomera: o istorie înrădăcinată în peisaj și nevoie

Originile El Silbo Gomero se pierd în negura timpului, fiind atribuite primilor locuitori ai insulei, enigmaticii Guanches. Cercetări ADN recente (publicate în 2019 de Universitatea La Laguna din Tenerife) leagă acești aborigeni canarieni de populațiile berbere (Amazigh) din nordul Africii, cunoscute pentru utilizarea comunicării fluierate acum peste 3.000 de ani.^[sursa]

Se crede că, după cucerirea spaniolă a arhipelagului, începută în secolul al XV-lea (în jurul anului 1402 fiind primele contacte documentate pe La Gomera), coloniștii au adaptat ingenios fluieratul preexistent al localnicilor la fonetica limbii spaniole. Astfel, în timp ce limba Guanche originară s-a stins, fluieratul a supraviețuit, transformat. Istoria menționează prezența unor forme de limbaj fluierat și pe alte insule precum El Hierro, Tenerife și Gran Canaria, dar doar în La Gomera și, într-o măsură mult mai mică pe El Hierro (unde doar câțiva vârstnici îl mai practică ocazional), a dăinuit cu adevărat.

Secretul longevității sale pe La Gomera stă în geografia insulei. Râpele adânci și văile abrupte făceau deplasarea anevoioasă. Fluieratul a devenit o arteră vitală de comunicare, permițând transmiterea mesajelor pe distanțe impresionante – se spune că un fluierat bun poate străbate până la 6 sau chiar 7 kilometri, purtat de vânt. Păstorii își chemau turmele, vecinii își anunțau vești importante – de la evenimente fericite la avertismente de pericol sau chiar anunțuri sobre despre decese în comunitate. „A scutit multă cățărare.”, a rezumat simplu Eugenio Darias.

De la „Trafic” la pragul dispariției și renașterea spectaculoasă

În anii 1950, Silbo Gomero era atât de răspândit încât, povestește Darias, se forma uneori o „coadă” invizibilă de fluierători care așteptau să-și transmită mesajele peste văi. „Era ca în trafic!”, a glumit el. Însă vremurile s-au schimbat. Începând cu anii ’60 și ’70, dificultățile economice au împins mulți localnici spre emigrare (în special spre Cuba, Venezuela și insula vecină, Tenerife), iar agricultura și păstoritul tradițional, activitățile care necesitau cel mai mult fluieratul, au intrat în declin. Terenurile au fost abandonate, iar odată cu oamenii, a început să amuțească și fluieratul.

Apariția telefoanelor și dezvoltarea infrastructurii rutiere în deceniile următoare au părut să dea lovitura de grație. Până în anii ’90, caracterul practic al Silbo Gomero aproape dispăruse, iar limbajul se afla în pericol iminent de extincție.

Aici intervine conștiința comunitară și viziunea unor oameni precum Eugenio Darias. Realizând valoarea inestimabilă a acestei moșteniri unice, Guvernul Canarelor a luat măsuri decisive. În anul 1999, El Silbo Gomero a fost declarat Patrimoniu Etnografic al Insulelor Canare, iar, crucial, a fost introdus ca materie obligatorie în școlile de pe La Gomera.

„Scopul nostru este să dăm mai multă importanță fluierului, astfel încât copiii să fie încrezători că îl pot folosi împreună. Este important ca fluierul să fie protejat în cadrul programei noastre obligatorii, pentru a preveni dispariția completă.”, a explicat Darias. Eforturile dedicate ale profesorilor, inclusiv ale lui Isidro Ortiz Muñoz menționat în relatările timpurii, au contribuit la această renaștere.

Recunoașterea supremă a venit pe 30 septembrie 2009, când UNESCO a înscris El Silbo Gomero pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Astăzi, aproape toți cei aproximativ 22.000 de locuitori ai insulei pot înțelege limbajul fluierat, chiar dacă nu toți îl practică activ.^[sursa]

Tehnica din spatele sunetului și ecoul global

Silbo Gomero este o adaptare ingenioasă a spaniolei. Folosește șase sunete de bază: două fluierături distincte înlocuiesc cele cinci vocale spaniole, iar patru variații reprezintă cele aproximativ 22 de consoane. Prin alungirea sau scurtarea acestor sunete, fluierătorii reușesc să imite cuvintele vorbite.

Există diverse tehnici pentru acest „limbaj”: unii introduc un deget sau două în gură pentru a modula sunetul, alții folosesc doar buzele, iar palma deschisă poate fi utilizată pentru a amplifica și direcționa sunetul – o postură imortalizată în sculptura „Arborele Fluierătorului” a artistului local José Darías, amplasată strategic în punctul de belvedere Mirador de Igualero.

Fluierătorii experimentați pot recunoaște adesea interlocutorul doar după „accentul” specific al fluieratului său, deși politețea cere, de obicei, ca fluierătorul să se prezinte și să numească destinatarul mesajului. Confirmarea recepționării corecte a mesajului se face printr-un scurt și simplu: „bueno, bueno” fluierat înapoi.

Deși Silbo Gomero este cel mai studiat și protejat limbaj fluierat, nu este singurul din lume. Jurnalista locală Francisca Gonzalez Santana estimează că există aproximativ 70 de comunități pe glob unde se practică forme de comunicare fluierată. Exemple notabile includ insula grecească Evia, satul Kuşköy („Satul Păsărilor”) din Turcia (cu o istorie ce datează din Imperiul Otoman și răspândită în regiunea Mării Negre), un orășel din Pirineii Francezi, comunități din Mexic (unde se fluieră în spaniolă și limbi indigene precum Chinantec) și diverse grupuri din Africa.

Totuși, apărarea și integrarea educațională a fluieratului în Insulele Canare, subliniază Santana, este deosebită, fiind considerată „o parte esențială a culturii noastre”, strâns legată de „orografia insulelor… și economia noastră legată de agricultură și creșterea animalelor.”

Un patrimoniu viu

Astăzi, deși rar mai auzi Silbo Gomero spontan pe cărări, în afara demonstrațiilor școlare sau a evenimentelor culturale, el rămâne un patrimoniu viu. Mai există situații practice, de nișă, unde își dovedește utilitatea: „Știu doi păstori de capre care încă își fluieră unul altuia. Sunt nepoți care locuiesc în partea de sud a insulei. Animalele lor se deplasează într-o zonă fără rețea de telefonie mobilă și de aceea este necesar ca ei să o folosească.”, a mai spus Darias.

Întrebat dacă ar folosi Silbo Gomero dacă telefonul său ar rămâne fără baterie, Darias a răspuns fără ezitare: „Bineînțeles! La urma urmei, am comunica în continuare în acest fel dacă telefoanele nu ar exista.” O mărturie elocventă despre reziliența și valoarea intrinsecă a acestei forme ancestrale de comunicare, un ecou viu al ingeniozității umane în fața provocărilor naturii.