La sfârșitul secolului al XIX-lea, progresul spectaculos al Japoniei avea un preț ascuns. Pentru mii de familii sărace din satele de pescari și fermieri, acel preț era fiica lor. Vândute unor intermediari sub promisiunea falsă a unei vieți mai bune, zeci de mii de tinere japoneze, multe dintre ele minore, au devenit un export tragic, dar profitabil. Fără să știe, ele au finanțat modernizarea imperiului cu propriile trupuri.
Aceasta nu este o ficțiune. Este povestea nerostită și deliberat uitată a karayuki-san.
O mașinărie a visurilor frânte
Între sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1900, în plină eră a modernizării Meiji, Japonia se transforma într-un ritm amețitor. Dar acest progres avea un cost ascuns. În satele rurale, sărăcia extremă împingea familiile de fermieri și pescari la gesturi disperate.
Aici intrau în scenă intermediarii, traficanți lipsiți de scrupule care pictau tablouri idilice despre locuri de muncă bine plătite în restaurante sau hoteluri din China (în special Shanghai), Coreea, Hong Kong, Filipine, Indonezia, Thailanda și chiar San Francisco. Deși unele femei plecau pe cont propriu, majoritatea erau mințite. Familiile primeau o sumă de bani în avans, crezând că asigură un viitor mai bun pentru fiicele lor.
Realitatea de la destinație era un coșmar. Erau duse direct în bordeluri, datoriile lor de transport transformându-se în lanțuri invizibile. Forțate să se prostitueze, adesea pentru militari occidentali sau bărbați locali, trăiau o viață de abuz fizic și psihic, care ducea frecvent la o moarte prematură din cauza bolilor sau a neglijenței.
O contribuție economică pătată de rușine
Paradoxal, această tragedie umană a fost un motor economic. Remitențele trimise acasă de karayuki-san reprezentau o sursă semnificativă de capital extern, vital pentru industrializarea și modernizarea pe care guvernul japonez o urmărea cu atâta fervoare. Era un secret murdar, recunoscut tacit de autorități.
Fenomenul a explodat numeric. Dacă în anul 1877 erau înregistrate doar 14 karayuki-san în Singapore, până în 1910, numărul lor oficial în afara Japoniei ajunsese la aproximativ 20.000. Prezența lor era atât de mare, încât se presupune că în Peninsula Malaezia, aproximativ 90% dintre bărbații caucazieni aveau o concubină asiatică, multe dintre acestea fiind japoneze.
În ciuda contribuției lor, aceste femei au fost profund stigmatizate. Se simțeau umilite de rolul lor, mai ales că serveau bărbați din țări pe care Japonia imperială le considera inferioare. Printre bărbații caucazieni, erau adesea percepute ca fiind „de unică folosință”, ușor de „eliberat” din serviciu atunci când aceștia doreau să-și aducă soțiile din țările de origine.
Ca răspuns la jena internațională tot mai mare, guvernul japonez a abolit prostituția autorizată în anumite zone până în anul 1920. Însă, mișcarea a fost cinică, lăsând multe karayuki-san fără niciun sprijin sau loc de muncă alternativ, aruncându-le într-o precaritate și mai mare.
Momentul adevărului: cum a fost spart zidul tăcerii
Timp de decenii, povestea lor a fost îngropată sub covorul istoriei oficiale. A fost nevoie de curajul unei femei pentru a sparge acest zid al tăcerii. În 1972, scriitoarea și istoricul Tomoko Yamazaki a publicat „Sandakan Brothel No. 8”, o carte-document care a scos la lumină interviuri și povești cutremurătoare ale supraviețuitoarelor.
Impactul a fost seismic. Cartea a inspirat regizori de marcă, precum Shōhei Imamura, să exploreze subiectul. Documentarul său, „Making of a Prostitute” (1975), a urmărit să umanizeze victimele, combinând interviuri, context istoric și povestiri personale într-o portretizare sinceră a unui subiect adesea trecut cu vederea.
De la Karayuki-san la „femeile de reconfortare”: o moștenire întunecată
Fenomenul karayuki-san nu a fost doar o tragedie în sine; a fost și un model. A creat infrastructura și a normalizat ideea exportului de femei pentru a servi interesele naționale.
Când Al Doilea Război Mondial a izbucnit, acest sistem a fost preluat, militarizat și extins la o scară industrială. Așa s-a născut sistemul „femeilor de reconfortare” (ianfu), în care sute de mii de femei, de data aceasta majoritatea coreene și chineze, au fost forțate să devină sclave sexuale pentru armata imperială japoneză. Multe dintre femeile care fuseseră anterior karayuki-san au fost forțate să devină parte din acest nou sistem, marcând o intensificare brutală a exploatării.
Cifrele tragediei și lupta pentru memorie
După război, oficialii japonezi au distrus sistematic documentele, încercând să șteargă orice urmă a acestor crime. Pe măsură ce Japonia se reconstruia, povestea înrobirii femeilor a fost minimalizată. Supraviețuitoarele karayuki-san care s-au întors acasă au fost uitate și marginalizate, înfruntând stigmatizarea și dificultăți de reintegrare. Poveștile lor au rămas adesea neauzite, chiar și în discuțiile despre istoria feminismului japonez, arată un studiu publicat la Universitatea Stanford.
Dar adevărul nu a putut fi ascuns pentru totdeauna.
În anul 1993, Tribunalul Global al ONU privind încălcările drepturilor omului ale femeilor a estimat că, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, 90% dintre femeile de reconfortare au murit, conform unui articol din New York Times.
În același an, 1993, guvernul japonez a recunoscut în sfârșit atrocitățile. Cu toate acestea, problema continuă să afecteze politica externă a Japoniei. În 2015, Japonia a fost de acord să despăgubească supraviețuitoarele coreene, dar ulterior Coreea de Sud a considerat scuzele insuficiente și a cerut mai mult. Japonia a condamnat această solicitare, un memento dureros al faptului că această istorie este încă o problemă de actualitate.
