Vestea a străbătut imperiul ca un fulger: Alexandru cel Mare, la doar 32 de ani, era mort. În vara anului 323 î.Hr., în timp ce Babilonul îl jelea pe cuceritorul lumii, în îndepărtata Grecie, o scânteie de speranță s-a reaprins. Timp de mai bine de un deceniu, de la bătălia de la Cheroneea, orașele-stat elene trăiseră sub dominația macedoneană.
Acum, odată cu dispariția tiranului, se ivise o șansă nesperată la libertate. O nouă alianță, condusă de o Atenă revitalizată, era gata să conteste supremația succesorilor macedoneni, declanșând un conflict sângeros care avea să intre în istorie drept Războiul Lamian. Pentru câteva luni intense, soarta Greciei a atârnat de un fir de ață, pe câmpuri de luptă și pe mări agitate.
Un imperiu pe muchie de cuțit
Filip al II-lea și fiul său, Alexandru, nu cuceriseră Grecia, ci o dominaseră cu o mână de fier. Victorii decisive, precum cea din anul 338 î.Hr. împotriva Atenei și Tebei, urmată de distrugerea completă a Tebei în 335 î.Hr., și înăbușirea unei revolte spartane în anul 331 î.Hr., asiguraseră o pace precară. În absența lui Alexandru, regentul său, Antipater, menținuse cu greu controlul. Însă, spre finalul domniei regelui, două incidente au tulburat apele.
Primul a fost sosirea la Atena, în anul 324 î.Hr., a lui Harpalus, un fost apropiat al lui Alexandru, care fugise din Asia cu o avere colosală și o armată de mercenari, fiind acuzat de delapidare. A-l accepta ar fi însemnat un război deschis cu Alexandru. Demostene, faimosul orator și politician anti-macedonean, a înțeles pericolul și a cerut prudență.
În cele din urmă, Harpalus a fost alungat, dar nu înainte ca fondurile sale să înceapă să circule, iar atenienii să le folosească în secret pentru a recruta soldați. Pacea fusese salvată, dar semințele conflictului fuseseră deja sădite, arată istoricul Angelos Chaniotis în lucrarea Epoca cuceririlor: lumea greacă de la Alexandru la Hadrian.
Apoi, Alexandru a aruncat gaz pe foc prin faimosul Decret al Exilaților. Printr-o intervenție fără precedent în politica internă a orașelor-stat, regele a ordonat ca toți exilații politici – un produs secundar frecvent al luptelor interne grecești – să fie reprimiți. Peste 20.000 de oameni, recunoscători și loiali doar lui Alexandru, urmau să se întoarcă, destabilizând complet echilibrul politic local.
Pentru etolienii din centrul Greciei, care ocupaseră pământurile orașului Oeniadae, și pentru atenieni, care controlau insula Samos, acest decret era catastrofal. Ambele comunități ar fi fost forțate să renunțe la posesiuni valoroase, o perspectivă pe care nu erau dispuse să o accepte.
Scânteia revoltei: Războiul Elenilor
Decretul a oferit motivul. Banii lui Harpalus și mercenarii disponibili după campaniile lui Alexandru au oferit mijloacele. Moartea regelui a oferit ocazia.
Pregătirile ateniene au ieșit la lumină. Sub comanda generalului Leosthenes, recrutarea de mercenari s-a intensificat. Chiar și Demostene, încă în exil, a călătorit prin Grecia pentru a aduna sprijin. Curând, o alianță formidabilă s-a format în jurul Atenei și al etolienilor. Atena era pregătită. În anii precedenți, finanțele sale fuseseră reorganizate, permițând reconstrucția unei flote impresionante de aproape 450 de nave de război.
Pentru greci, acesta nu era doar un alt conflict, ci „Războiul Lamian” (sau Războiul Elenic) – o luptă pentru eliberarea întregii Elade. Războiul a început fulgerător pentru alianță. Leosthenes i-a învins pe beoțieni, aliați ai Macedoniei, și a mărșăluit spre nord pentru a-l înfrunta pe Antipater. Aici, a primit un ajutor nesperat: faimoasa cavalerie tesaliană, o componentă vitală a armatei macedonene, a dezertat și i s-a alăturat. Cu aceste noi forțe, Leosthenes l-a învins pe Antipater și l-a blocat în spatele zidurilor orașului Lamia. Regentul Macedoniei era prins în capcană, iar libertatea Greciei părea mai aproape ca niciodată.
Mareea se întoarce
Succesul inițial al grecilor s-a dovedit a fi fragil. Pe mare, deși detaliile sunt puține, flota ateniană, odinioară mândria Egeei, a suferit o serie de înfrângeri, inclusiv una crucială la Hellespont, care a permis întăririlor macedonene să treacă din Asia în Europa. Controlul mării a fost pierdut.
Pe uscat, soarta a lovit decisiv la Lamia. În timpul asediului, într-o încăierare minoră, Leosthenes a fost ucis. Moartea sa a fost o lovitură devastatoare pentru moralul și conducerea alianței. Deși înlocuitorii săi, Antiphilus și Menon, erau competenți, situația se complica. Întăririle macedonene, conduse de Leonnatus, un alt general de top al lui Alexandru cel Mare, soseau în sfârșit.
Grecii au ridicat asediul Lamiei pentru a-l înfrunta pe Leonnatus. Într-o bătălie crâncenă, cavaleria tesaliană și-a dovedit din nou valoarea, zdrobind cavaleria inamică și ucigându-l pe Leonnatus însuși. A fost o victorie spectaculoasă, dar cu un cost teribil: în timp ce grecii luptau, Antipater și armata sa au scăpat din Lamia și s-au unit cu restul forțelor macedonene. Acum, Antipater avea întăririle de care avea nevoie.
Lovitura de grație a venit odată cu sosirea lui Craterus, un alt general veteran al lui Alexandru, cu și mai multe trupe. Forțele macedonene numărau acum aproximativ 40.000 de infanteriști și 5.000 de călăreți, mulți dintre ei veterani căliți în luptă. Grecii, în schimb, se luptau să-și adune forțele, milițiile cetățenești fiind reticente să lupte departe de casă pentru perioade lungi.
Ciocnirea finală de la Crannon
La sfârșitul verii anului 322 î.Hr., cele două armate s-au întâlnit pe câmpiile Tesaliei, la Crannon. Grecii erau depășiți numeric, având doar 25.000 de infanteriști și 3.500 de călăreți. Singura lor speranță era ca superba cavalerie tesaliană să câștige flancul și să încline balanța. Planul aproape a funcționat. Tesalienii au început să împingă cavaleria macedoneană, dar Antipater a reacționat rapid, aruncând în luptă falanga sa superioară numeric. Treptat, zidul de sulițe macedonean a copleșit infanteria greacă, forțând-o să se retragă pe un teren mai înalt.
Bătălia nu a fost o înfrângere zdrobitoare. Grecii au pierdut 500 de oameni, față de 130 de macedoneni. Armata lor era încă intactă, dar nu mai putea câștiga. Antipater a refuzat să negocieze cu alianța în ansamblu, insistând să trateze cu fiecare oraș în parte – o strategie genială de a-și diviza dușmanii. În timp ce armata greacă stătea neputincioasă, forțele macedonene au început să recucerească orașele rebele unul câte unul. Văzând că lupta este pierdută, alianța s-a destrămat. Părăsită de toți, Atena a fost forțată să se predea.
O pace devastatoare
Condițiile impuse de Antipater au fost nemiloase. O garnizoană macedoneană a fost instalată în Pireu, portul Atenei. Liderii revoltei, precum politicianul Hipereide, au fost vânați și executați. Demostene, primit ca un erou la începutul războiului, a fugit din nou. Încolțit de agenții macedoneni într-un sanctuar de pe insula Poros, marele orator, care și-a dedicat viața luptei pentru libertatea Greciei, a luat otravă și a murit. Cea mai grea lovitură a fost însă desființarea democrației ateniene și înlocuirea ei cu o oligarhie controlată de cei bogați. Epoca de Aur a Atenei se încheiase definitiv.
Înfrângerea nu a fost doar una militară. Diviziunile interne, sprijinul șovăielnic al unor state și diplomația abilă a lui Antipater au jucat un rol la fel de important. Pentru multe orașe grecești, războiul părea mai degrabă o încercare a Atenei și a etolienilor de a-și păstra teritoriile, decât o luptă altruistă pentru libertatea tuturor. Deși au avut o șansă, grecii nu au putut depăși puterea colosală a imperiului lăsat în urmă de Alexandru cel Mare. Războiul Lamian, ultima mare revoltă a Greciei clasice, a marcat sfârșitul unei ere și a pecetluit soarta orașului-stat independent.
