După înfrângerea zdrobitoare de la Waterloo, fostul stăpân al Europei a fost izolat într-o reședință insalubră, pe o insulă pierdută în ocean, marcând începutul unui sfârșit controversat.
Realizările militare ale lui Napoleon Bonaparte împotriva marilor puteri coalizate ale Europei și reformele sale radicale, care au remodelat legislația și birocrația continentală, rămân fapte istorice extraordinare. Totuși, ultimii ani ai Împăratului au fost la fel de remarcabili, însă printr-o prismă diferită: un exil umilitor, o moarte prematură și misterioasă la vârsta de 51 de ani, urmată de o serie de evenimente post-mortem bizare.
După înfrângerea finală din bătălia de la Waterloo, în anul 1815, Napoleon a abdicat și s-a predat forțelor britanice. Decizia acestora a fost una calculată: în loc să-l execute — riscând să creeze un martir — britanicii au ales să-l exileze într-unul dintre cele mai izolate puncte de pe glob: Insula Sfânta Elena, un teritoriu britanic din Atlanticul de Sud.
O închisoare insulară în Atlanticul de Sud pentru marele Napoleon Bonaparte
O insulă mică, măsurând aproximativ 16 pe 8 kilometri, Sfânta Elena trebuie să fi oferit o priveliște dezolantă fostului împărat, cu stâncile sale zimțate profilându-se la orizont. Deși inițial s-a bucurat de două luni de confort în reședința unui vechi prieten, William Balcombe, Napoleon a fost ulterior transferat la Longwood House. Această proprietate, aflată într-o stare avansată de degradare, era notorie pentru umiditatea excesivă și mucegai.
Mărturiile vremii sugerează un mediu ostil; servitorii săi se plângeau constant de „răceli, catar, podele umede și provizii insuficiente”. Contele de Las Cases, unul dintre cei 28 de membri ai anturajului imperial, a descris Longwood House drept „o colibă mizerabilă, de câțiva metri pătrați”.
Pe lângă condițiile precare, insula părea a fi sub asediul unei invazii de șobolani, un detaliu pe care satiricii politici din Europa l-au exploatat imediat pentru a-l ridiculiza pe „Căpcăunul Corsican”. O caricatură germană a epocii îl înfățișa servit de un batalion de șobolani în loc de curteni, în timp ce o ilustrație franceză îl prezenta dormind într-un cort, cu rozătoarele complotând o rebeliune, sub legenda acidă: „Nici măcar șobolanii nu-l vor”.
Războiul psihologic și protocolul imperial
Situația lui Napoleon nu avea să cunoască vreo ameliorare. Noul guvernator britanic, Hudson Lowe, a fost mandatat cu o singură misiune clară: să prevină o a doua evadare, similară celei de pe Elba. Lowe a instituit un regim strict: i-a restricționat mișcările, i-a cenzurat corespondența și a ordonat ca prizonierul să fie verificat vizual de ofițerii britanici de mai multe ori pe zi.
Aceste măsuri l-au împins pe fostul împărat spre o formă inedită de rezistență pasivă. Napoleon a închis obloanele casei, sculptând mici orificii prin care putea privi afară fără a fi observat. Mai mult, a proiectat alei îngropate în grădină pentru a se deplasa nevăzut de ochii gardienilor. În ciuda ordinelor explicite ale lui Lowe de a refuza orice cadou care valida statutul imperial al prizonierului, Napoleon a continuat să mențină cu rigurozitate eticheta de la curte, înconjurat de bărbați în uniforme militare și doamne în rochii împodobite cu bijuterii.
Pentru a combate monotonia, s-a dedicat activităților intelectuale și recreative: și-a dictat memoriile, a scris un tratat despre Iulius Cezar, a studiat limba engleză și a jucat cărți. Pasiunea sa pentru jocul de cărți a fost atât de intensă încât mai multe variante de solitaire (cunoscut și sub numele de „pasiență”) îi poartă astăzi numele.
Declinul fizic și sfârșitul
Inevitabil, condițiile de viață austere și lipsa acută de exercițiu fizic au început să erodeze constituția robustă a lui Napoleon. Sănătatea sa s-a deteriorat rapid, manifestându-se prin dureri abdominale severe, constipație, vărsături și o slăbiciune generalizată.
În februarie 1821, la patru ani de la sosirea pe insulă, Napoleon a realizat că sfârșitul era aproape. Într-un ultim act de reconciliere, s-a împăcat cu Biserica Catolică — după o relație istorică tumultoasă, care a inclus chiar răpirea Papei — spovedindu-se și primind ultimele sacramente. Pe 5 mai 1821, fostul stăpân al Europei s-a stins din viață la vârsta de 51 de ani.
Ce l-a ucis pe Napoleon în exil?
Imediat după deces, medicul său personal, Francesco Antommarchi, a efectuat autopsia. Procedura a urmat standardele regale ale vremii: inima și intestinele au fost extrase și conservate în vase sigilate. Totuși, într-un gest care rămâne neexplicat, Antommarchi a prelevat și penisul lui Napoleon.
Acest fragment anatomic a fost scos ilegal de pe insulă de către capelanul său, devenind obiectul unei tranzacții bizare de-a lungul secolelor. Artefactul a ajuns, în cele din urmă, să fie expus în 1927 la Muzeul de Artă Franceză din New York. Revista TIME descria, la acea vreme, relicva într-o notă sumbră, comparând-o cu o „fâșie maltratată de șiret din piele de căprioară” — un epilog grotesc pentru omul care cucerise aproape întregul continent, arată The Washington Post.
Dar ce a cauzat, de fapt, moartea lui „Old Bony”, cum îl numeau ironic englezii? Verdictul oficial al lui Antommarchi a fost cancerul la stomac. Totuși, dezbaterile istorice și medicale au continuat să mistuie subiectul timp de două secole.
Enigma exhumării: un trup neatins de timp
Misterul morții sale a căpătat o nouă dimensiune în 1840, la 19 ani de la deces, când rămășițele lui Napoleon au fost exhumate pentru a fi repatriate în Franța, în cadrul celebrului „Retour des Cendres”. Când sicriul a fost deschis pe Sfânta Elena, martorii prezenți au rămas înmărmuriți: trupul fostului împărat nu intrase în descompunere.
Într-o stare de conservare remarcabilă, trăsăturile feței lui Napoleon erau perfect recognoscibile, iar uniforma sa rămăsese aproape intactă. Pentru loialiștii bonapartiști, acesta a fost un semn divin, o dovadă a sfințeniei liderului lor. Pentru oamenii de știință moderni, însă, această „minune” a oferit o pistă neașteptată care pare să valideze ipoteza crimei.
Această stare de conservare excepțională a devenit un argument central pentru susținătorii teoriei otrăvirii cu arsenic, ipoteză popularizată în anii 1960. Arsenicul este o substanță cunoscută nu doar pentru letalitatea sa, ci și pentru proprietățile puternice de conservare a țesuturilor, acționând ca un agent antimicrobian care încetinește drastic procesul de putrefacție. Prezența arsenicului în cantități mari în organismul împăratului — care ar fi putut proveni fie dintr-o otrăvire cronică intenționată, fie din factori de mediu — ar putea explica de ce trupul a rezistat trecerii timpului.
Totuși, istoricii moderați atrag atenția asupra unui alt factor crucial: metoda de înhumare. Napoleon a fost înmormântat într-o succesiune de patru sicrie (din tablă, mahon, plumb și lemn), sigilate ermetic, care au creat un mediu anaerob, oprind acțiunea bacteriilor. Indiferent dacă conservarea sa a fost rezultatul chimiei toxice sau al precauțiilor funerare extreme, imaginea împăratului neatins de moarte rămâne ultima piesă din puzzle-ul fascinant al existenței sale.
