Închide ochii pentru o secundă și imaginează-ți. O picătură de apă sărată, strălucind sub soarele palid al lui Marte, prelingându-se pe un versant roșiatic. Aceasta a fost imaginea care a aprins speranța a generații întregi de oameni de știință și visători. O dovadă tentantă că Planeta Roșie nu este complet aridă, că undeva, sub suprafața înghețată, ar putea exista oaze de viață. Dar dacă totul a fost doar o iluzie optică grandioasă, iar adevărul este mult mai străin și mai spectaculos?
O nouă analiză monumentală, publicată recent în prestigioasa revistă Nature Communications, zguduie din temelii această convingere. Dovezile sugerează că misterioasele dungi întunecate de pe Marte, considerate mult timp candidate principale pentru scurgeri de apă, nu sunt altceva decât cascade de praf uscat.
Un mister născut din speranță, dar nu datorită apei
Să fim sinceri: cu toții am vrut să fie apă. De când sondele Viking ne-au trimis primele imagini neclare în anii ’70, aceste caracteristici liniare, numite „dungi de pe versanți” (slope streaks) sau, mai recent, „linii recurente de pantă” (RSL), au arătat exact ca niște scurgeri de lichid. Unele sunt drepte, altele sinuoase, putând atinge lungimi de un kilometru. Apăreau vara, dispăreau iarna. Părea logic.
Îmi amintesc perfect conferințele de presă NASA de la sfârșitul anilor 2000, unde se specula intens. Poate gheața de sub suprafață se topește în sezonul cald? Poate apa este extrem de sărată, ceea ce i-ar permite să rămână lichidă la temperaturile glaciale de pe Marte? Aceste locuri au devenit instantaneu ținte prioritare în căutarea vieții extraterestre, după cum arată Scientific American.
Dar ceva nu se lega. De ce apăreau în zone extrem de uscate? De ce nu exista o corelație clară cu versanții care primeau cea mai multă lumină solară? Misterul persista.
Lovitura de teatru: când un computer învață să vadă Marte
Până acum, studiile erau limitate, analizând doar câteva zeci sau sute de astfel de dungi. Aici intervine lovitura de teatru științifică. O echipă de cercetători a făcut ceva fără precedent: a antrenat un algoritm de învățare automată să vâneze aceste dungi în peste 86.000 de imagini de la Mars Reconnaissance Orbiter (MRO) al NASA.
Rezultatul este colosal. Algoritmul a creat prima bază de date globală, identificând aproape două milioane de dungi individuale. Cu acest set de date masiv, oamenii de știință au putut, în sfârșit, să compare locația dungilor cu hărți globale ale temperaturii, vântului, umidității și prafului.
„Am trecut de la a privi câteva exemple sub microscop la a avea o vedere panoramică a întregului fenomen. Și imaginea de ansamblu ne spune o poveste complet diferită.”, explică autorii studiului.
Ce ne spune praful, de fapt?
Când au încrucișat datele, corelațiile cu apa s-au prăbușit. În schimb, au apărut legături extrem de puternice cu factori „uscați”:
- Vânt și praf: Dungile apar predominant în regiunile ecuatoriale cu vânturi puternice și depuneri masive de praf fin, bogat în oxid de fier (rugina care dă culoarea planetei);
- Teren instabil: Se concentrează în jurul craterelor de impact recente, unde solul este afânat și predispus la alunecări. Un crater proaspăt, de 140 de metri, format acum câțiva ani, este înconjurat de astfel de dungi;
- Evenimente energetice: Deși legătura nu este încă certă, prezența dungilor în apropierea unor „fossae” (șanțuri geologice) sugerează că seismele marțiene sau chiar impacturile cu meteoriți ar putea fi declanșatorul. Un șoc puternic dislocă stratul de praf, care apoi curge în avalanșă pe pantă.
Imaginează-ți o avalanșă, dar nu de zăpadă, ci de praf fin ca pudra. Aceste fluxuri uscate sunt cele care sculptează versanții marțieni, nu apa.
O nouă formă de „viață” planetară
Este acesta un motiv de dezamăgire? Doar dacă ne limităm imaginația. Descoperirea nu face Marte mai puțin interesant; dimpotrivă, îl dezvăluie ca fiind o lume dinamică, activă geologic, unde peisajul se schimbă sub ochii noștri. Fluxul total de material transportat de aceste dungi este echivalentul a mai multor furtuni globale de praf în fiecare an marțian.
Acest lucru este crucial pentru viitorii exploratori umani. Trebuie să înțelegem aceste procese înainte de a construi o bază pe un versant care, fără avertisment, ar putea fi măturat de o cascadă de praf.
Cât despre căutarea vieții, ea continuă. Marte a avut, cu miliarde de ani în urmă, oceane și râuri. Speranța găsirii unor urme ale acelui trecut sau a unor oaze subterane nu a murit. Doar că acum știm un lucru sigur: când privim dungile întunecate de pe Marte, nu vedem fantoma apei, ci pulsul viu al unei planete de praf și vânt. Și asta, în sine, este o formă de magie.
