Mihail Kogălniceanu: povestea unuia dintre cei mai mari intelectuali din istoria neamului românesc

Mihail Kogălniceanu a fost un om de stat liberal, avocat, istoric și publicist, care a devenit primul prim-ministru al României, după unirea Principatelor Dunărene în 1859. A fost unul dintre fondatorii istoriografiei române moderne și un susținător al reformelor sociale și naționale. A jucat un rol esențial în abolirea robiei romilor, secularizarea averilor mănăstirești, eliminarea rangurilor boierești și recunoașterea independenței României.

Copilăria și studiile

Mihail Kogălniceanu s-a născut în data de 6 septembrie 1817, în Iași, care pe atunci era capitala Principatului Moldovei. Tatăl său, Iordache Kogălniceanu, era un boier înstărit și un om cult, care i-a insuflat fiului său dragostea pentru cunoaştere și literatură. Mama sa, Safta, era fiica lui Gheorghe Ruset Roznovanu, mare logofăt al Moldovei. Mihail a avut trei frați și două surori.

Mihail a urmat școala primară și gimnaziul la Iași, unde a învățat limba română, greaca, latina și franceza. A fost un elev eminent, care se remarca prin inteligență și curiozitate. În anul 1834, a plecat la Berlin, unde a studiat dreptul, filosofia și istoria la Universitatea Humboldt. Acolo a intrat în contact cu ideile iluministe și romantice, care l-au influențat profund. A fost impresionat de mișcarea națională germană și de personalități ca Hegel, Schiller și Goethe. Kogălniceanu fost, de asemenea, atras de cultura și civilizația franceză, pe care a considerat-o un model pentru progresul României.

În anul 1837, Mihail Kogălniceanu a obținut doctoratul în drept și a revenit în țară, unde a început să practice avocatura și să se implice în viața culturală și politică.^[sursa]

Activitatea publicistică și culturală a lui Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai prolifici și talentați scriitori români ai secolului al XIX-lea. A publicat numeroase lucrări de istorie, drept, politică, literatură și folclor, în care a promovat idealurile naționale și democratice. A fost, de asemenea, un orator elocvent și un critic literar avizat.

În anul 1840, a fondat, împreună cu Vasile Alecsandri, revista Dacia Literară, care a devenit cel mai important organ al curentului romantic în literatura română. În această revistă a publicat articole despre istoria, limba și cultura românească, în care a pledat pentru afirmarea identității naționale și pentru modernizarea societății. Kogălniceanu a fost primul care a folosit termenul de “român” în sensul de cetățean al unei națiuni, nu doar al unei etnii. A fost, de asemenea, primul care a scris o istorie a românilor, bazată pe surse documentare și pe o metodă științifică.

În anul 1843, Kogălniceanu a fost numit profesor de istorie la Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova. Aici a ținut un discurs inaugural, intitulat “Despre influența istoriei asupra națiunii și a națiunii asupra istoriei”, în care a expus viziunea sa despre rolul istoriei în formarea conștiinței naționale și în orientarea acțiunii politice. Discursul a fost considerat subversiv de autoritățile otomane și ruse, care au cerut destituirea lui Kogălniceanu. Acesta a refuzat să se retragă și a continuat să predea până în anul 1848.

În anul 1846, a fondat, împreună cu Ion Ghica, revista Arhiva Românească, care a avut ca scop colectarea și publicarea documentelor privind istoria și cultura românească. Aici a publicat o serie de studii despre instituțiile politice și sociale ale Moldovei, în care a criticat regimul feudal și a propus reforme radicale.

Un an mai târziu, în 1847, a publicat o lucrare monumentală, intitulată “Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, în care a prezentat istoria și civilizația românească în context european. Lucrarea a fost apreciată de savanți străini, cum ar fi Auguste Thierry, Edgar Quinet și Jules Michelet, și a contribuit la recunoașterea internațională a valorii culturii române.

Rolul în Revoluția de la 1848 şi condamnarea la moarte

Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre liderii și ideologii Revoluției de la 1848 din Moldova, care a avut ca scop instaurarea unui regim democratic și național. A fost autorul principal al petiției “Dorințele partidei naționale din Moldova”, care a fost prezentată domnitorului Mihail Sturdza în data de 3 iunie 1848.

Petiția conținea 35 de puncte, printre care:

• unirea Moldovei cu Țara Românească, sub un principe ales de popor;
• abolirea robiei romilor; emanciparea țăranilor;
• egalitatea în fața legii;
• libertatea presei;
• înființarea unei gărzi naționale;
• convocarea unei adunări constituante;
• recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Transilvania și Bucovina.

Domnitorul a respins petiția și a ordonat reprimarea mișcării revoluționare. Kogălniceanu a fost arestat și trimis la Constantinopol, unde a fost judecat și condamnat la moarte. Sentința a fost comutată în exil, datorită intervenției unor diplomați occidentali.

Kogălniceanu a trăit în exil în Franța, Elveția și Italia, unde a continuat să militeze pentru cauza națională a românilor. A publicat articole și broșuri în presa europeană, în care a denunțat ocupația rusă și otomană și a cerut sprijinul marilor puteri pentru unirea și independența României.

Contribuția lui Mihail Kogălniceanu la Unirea Principatelor și la reformele lui Cuza

Mihail Kogălniceanu a revenit în țară în anul 1857, după încheierea Războiului Crimeii, care a dus la revizuirea statutului Principatelor Române. A participat activ la procesul de unire a Moldovei cu Țara Românească, care s-a realizat în anul 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate. Kogălniceanu a devenit unul dintre cei mai apropiați colaboratori și consilieri ai lui Cuza, pe care îl cunoștea din tinerețe și cu care împărtășea viziunea liberală și modernizatoare.

În anul 1863, a devenit primul prim-ministru al României, funcție pe care a ocupat-o până în 1865. În această perioadă, a inițiat și susținut unele dintre cele mai importante reforme ale epocii, care au transformat structura socială și economică a țării.

Printre reformele adoptate de guverul Kogălniceanu, se numără: abolirea robiei romilor, prin legea din 20 februarie 1864, care a eliberat peste 250.000 de oameni de o condiție inumană; secularizarea averilor mănăstirești, prin legea din 4/16 decembrie 1863, care a trecut în proprietatea statului peste 1.500.000 de hectare de pământ, folosite pentru împroprietărirea țăranilor și pentru dezvoltarea învățământului; eliminarea rangurilor boierești, prin legea din 2/14 iunie 1864, care a abolit privilegiile feudale și a instaurat egalitatea în fața legii; adoptarea Codului Civil, inspirat din Codul lui Napoleon, care a reglementat drepturile și obligațiile cetățenilor în domeniul civil, comercial și penal.

Toate aceste reforme au întâmpinat opoziția conservatoare a unei părți a clasei politice și a bisericii, care au acuzat guvernul de încălcare a legilor și a tradițiilor țării. Kogălniceanu a apărat cu vehemență și argumente reformele, atât în parlament, cât și în presă, arătând că ele sunt necesare pentru progresul și civilizația României. A fost un adept al principiului “totul prin națiune, nimic fără națiune”, care exprima respectul pentru voința populară și pentru suveranitatea națională.

Rolul în Războiul de Independență și în recunoașterea internațională a României

Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre principalii artizani ai Războiului de Independență al României, care a avut loc între anii 1877 și 1878, în alianță cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman.

Kogălniceanu a fost ministru de externe în guvernul condus de Ion C. Brătianu și a negociat cu marile puteri condițiile de recunoaștere a independenței României. A fost, de asemenea, reprezentantul României la Congresul de la Berlin din 1878, unde a susținut cu abilitate și diplomație interesele naționale ale țării.

Mihail Kogălniceanu a obținut recunoașterea de jure a independenței României, dar a trebuit să accepte cedarea sudului Basarabiei către Rusia, în schimbul Dobrogei.

Activitatea parlamentară și ultimii ani de viață

Mihail Kogălniceanu a fost un parlamentar activ și influent, care a participat la elaborarea și adoptarea unor legi importante pentru consolidarea statului român. A fost deputat în Adunarea Deputaților și senator în Senat, unde a fost președinte între anii 1881 și 1883.

De asemenea, Kogălniceanu a fost membru al Partidului Național Liberal și a sprijinit politicile liberale și progresiste ale acestuia. Ca om politic, a fost un susținător al dezvoltării economice, sociale și culturale a României, al respectării drepturilor și libertăților cetățenești, al consolidării instituțiilor democratice și al promovării intereselor naționale pe plan extern.

Mihail Kogălniceanu a murit la 1 iulie 1891, la Paris, unde se afla pentru tratament medical. A fost înmormântat la Iași, în cimitirul Eternitatea, alături de soția sa, Zoe, cu care se căsătorise în anul 1850. Om politic şi de cultură fără seamă, Kogălniceanu a lăsat în urmă o operă vastă și valoroasă, care a marcat istoria, cultura și politica românească. Un om de o cultură enciclopedică, un spirit deschis și un patriot devotat, Mihail Kogălniceanu este considerat unul dintre părinții fondatori ai României moderne și un exemplu de demnitate și viziune pentru generațiile viitoare.