Marte este acoperită de milioane de dungi negre misterioase, iar oamenii de știință se scarpină în cap de zeci de ani încercând să le înțeleagă. Acum, o nouă analiză a datelor de la Mars Reconnaissance Orbiter (MRO) al NASA nu doar că oferă o explicație, dar ne și spune de ce a fost atât de greu de elucidat acest mister.
Ce credeam până acum despre misterioasele dungi de pe Marte?
Aceste „dungi de pe versanți” (slope streaks) sunt trăsături întunecate observate pe pantele de pe Planeta Roșie. Au fost descoperite în anii 1970, iar teoria principală a fost că acestea erau dovezi ale alunecărilor de teren provocate de topirea gheții.
Un studiu din luna mai a acestui an a cam spulberat ideea, arătând că dungile sunt, de fapt, declanșate de „procese uscate” care nu implică apă. Asta a restrâns cauzele, dar nu a rezolvat misterul.
Unul dintre cele mai faimoase exemple se află pe Apollinaris Mons, un vulcan stins. Aici, sute de dungi paralele, cu un aspect de „cod de bare”, au apărut între anii 2013 și 2017. Oamenii de știință au realizat că acestea au fost rezultatul impactului unui meteoroid din apropiere. În mod firesc, mulți cercetători au presupus că impacturile și cutremurele marțiene sunt principalii vinovați pentru majoritatea dungilor.
Adevăratul vinovat: vântul (și praful)
Dar un nou studiu, publicat pe 6 noiembrie 2025 în revista Nature Communications, sugerează că ne uitam în direcția greșită.
Analizând aproximativ 2,1 milioane de dungi de pantă, fotografiate de MRO între anii 2006 și 2024, cercetarea a revelat că aproape toate dungile noi sunt rezultatul eroziunii sezoniere cauzate de vânt și praf. (Studiul estimează că numărul total de dungi este de aproximativ 1,6 milioane, dar unele au fost incluse în mai multe seturi de imagini.)
„Dinamica prafului, vântului și nisipului pare să fie principalul factor sezonier care determină formarea dungilor de pe versanți”, a declarat într-un comunicat autorul studiului, Valentin Bickel. Impacturile meteoroizilor și cutremurele? „Relativ nesemnificative la nivel global”. Bickel estimează că mai puțin de 0,1% din dungile nou formate sunt create de aceste evenimente seismice.
De ce a durat atât de mult să ne dăm seama?
Analiza lui Bickel a arătat că dungile sunt grupate în cinci regiuni cheie de pe Marte. Se formează dungi noi în fiecare dintre aceste zone atunci când viteza vântului sezonier este cea mai mare și depășește un prag de „mobilizare a prafului”. Odată ce acest prag este atins, alunecările de teren pot apărea mult mai ușor. Este un proces similar cu modul în care vânturile puternice formează faimoasele „vârtejuri de praf” (dust devils) pe câmpiile marțiene.
Dar de ce a durat 50 de ani să rezolvăm asta? Răspunsul este surprinzător de simplu: pentru că totul se întâmplă, practic, pe întuneric. „Condițiile cele mai propice pentru formarea dungilor sezoniere par să apară la răsăritul și apusul soarelui, ceea ce explică lipsa observațiilor directe ale evenimentelor de formare a dungilor până în prezent”, a scris Bickel în studiu.
De ce contează aceste dungi
Studiul a mai arătat că rata de formare este de aproximativ 0,05 dungi noi pentru fiecare dungă existentă. Având în vedere cele 1,6 milioane de dungi estimate, asta înseamnă că pe Marte apar aproximativ 80.000 de dungi noi în fiecare an. Majoritatea durează probabil câteva decenii, dar datele nu sunt încă suficiente pentru o certitudine.
Deși aceste dungi acoperă mai puțin de 0,1% din suprafața planetei, noul studiu sugerează că ele ar putea fi cel mai important factor care contribuie la formarea prafului atmosferic. Înțelegerea acestui ciclu al prafului marțian este crucială, mai ales dacă ne gândim la impactul asupra viitoarelor colonii umane.
„Obținerea de observații pe termen lung, continue și la scară globală, care să dezvăluie un Marte dinamic, este un obiectiv cheie al orbitelor prezente și viitoare”, a declarat Colin Wilson, cercetător la Agenția Spațială Europeană, care nu a fost implicat în studiu.
Rezolvarea acestui mister de 50 de ani este mai mult decât o simplă curiozitate planetară; este o dovadă clară a valorii perseverenței și a observațiilor pe termen lung în știință. Trecerea de la ipotezele bazate pe apă la cele despre impacturi, și în final la un model dominat de vânt, ilustrează perfect cum funcționează metoda științifică: corectarea vechilor presupuneri pe măsură ce apar date mai bune, în acest caz de la MRO. Așa cum subliniază studiul, înțelegerea acestui motor de praf atmosferic nu este un exercițiu academic, ci o necesitate practică ce fundamentează siguranța și planificarea viitoarelor misiuni umane pe Marte.
