Misterul luminilor de pe Lună: ce a văzut un călugăr în 1178 și de ce fenomenul continuă să ne intrige și astăzi

Într-o noapte senină din anul 1178, un călugăr englez pe nume Gervase, din Canterbury, a privit spre cer și a fost martorul unui spectacol terifiant. Luna, scria el, „pulsa ca un șarpe rănit”, înainte ca din cornul ei superior să izbucnească „o torță în flăcări, care a aruncat pe o distanță considerabilă foc, cărbuni încinși și scântei”. Timp de secole, astfel de povești au fost considerate halucinații sau simple metafore. Astăzi, știm că Gervase a văzut ceva real. Un fenomen pe care abia acum începem să-l înțelegem și care ne arată o Lună mult mai violentă și mai activă decât ne-am imaginat vreodată.

De la superstiție la știință: vânătoarea de „TLP”

Aceste flash-uri enigmatice poartă acum un nume oficial: Fenomene Lunare Tranzitorii (TLP – Transient Lunar Phenomena). Termenul a fost popularizat de legendarul astronom britanic Sir Patrick Moore, care, după decenii de observații meticuloase, a insistat că aceste evenimente sunt reale, în ciuda scepticismului larg răspândit. „Ele iau diverse forme. Unele sunt doar obscurități locale… altele sunt evident colorate, în general roșii.”, scria Moore în anul 1977.

Inițial, când comunitatea științifică a început să ia în serios fenomenul în anii ’50 și ’60, teoria principală era surprinzător de… gazoasă. Savanții au postulat că buzunare de gaz, prinse sub scoarța lunară, se eliberează ocazional. Aceste nori de gaz, odată ajunși la suprafață, ar fi putut capta lumina Soarelui, creând o strălucire scurtă, vizibilă de pe Pământ.

Această idee nu era complet fantezistă; studii ulterioare au confirmat că suprafața selenară emite radon, iar unii cercetători au susținut această ipoteză până în secolul XXI. Însă, adevărata cauză pentru majoritatea acestor flash-uri s-a dovedit a fi mult mai explozivă, arată IFL Science.

Ploaia de foc care nu se oprește niciodată

Cea mai acceptată explicație astăzi este una de o violență cosmică pură: impacturile de meteoriți. Spre deosebire de Pământ, Luna nu are o atmosferă densă care să o protejeze. Este, în esență, un scut cosmic care încasează lovituri constant. Se estimează că aproximativ 33.000 de meteoroizi de dimensiunea unei mingi de golf lovesc suprafața lunară în fiecare an. Și asta fără a pune la socoteală rocile mai mari, care produc cratere noi la fiecare câțiva ani.

Aici intervine expertiza Agenției Spațiale Europene (ESA). Între anii 2017 și 2023, proiectul lor numit NELIOTA a folosit telescoape specializate pentru a vâna aceste flash-uri. Rezultatele sunt uluitoare. Într-o perioadă de patru ani, au confirmat 113 impacturi și au suspectat alte 70. Pe baza acestor date, ESA estimează că întreaga suprafață a Lunii este bombardată, în medie, de 7 până la 8 meteoroizi pe oră, un număr care poate crește la peste 12 pe oră atunci când sistemul Pământ-Lună traversează un curent de meteoriți. Fiecare flash este cicatricea proaspătă a unei coliziuni.

Misterul luminilor de pe Lună rămîne

Și astfel, misterul pare rezolvat. Călugărul Gervase nu a văzut o erupție vulcanică, ci, cel mai probabil, impactul spectaculos al unei roci venite din adâncurile spațiului. Dar, ca în orice poveste științifică bună, un răspuns naște noi întrebări.

Explicația impacturilor se potrivește perfect pentru majoritatea TLP-urilor observate. Dar nu pentru toate. Există încă rapoarte, observații atipice, care nu se aliniază cu profilul unui impact de meteorit. Sunt aceste „valori aberante” ecoul unor procese geologice interne, necunoscute încă? Sunt fenomene atmosferice subtile, pe care le-am trecut cu vederea? Sau, așa cum speră orice explorator, indică ele ceva complet nou și neașteptat?

În timp ce privim Luna pe cerul nopții, nu mai vedem o sferă tăcută și inertă. Vedem un corp ceresc dinamic, aflat sub un asediu constant, un loc unde focul și scânteile sunt o realitate cotidiană. Și undeva, în acele flash-uri rare pe care încă nu le putem explica, s-ar putea ascunde următorul mare secret al Lunii.