Este 9 februarie 1941. O noapte de iarnă aspră, tăioasă, în nordul Bucovinei proaspăt rupt de țară. În bezna pădurii Ungureasca, trei umbre mici se strecoară printre copaci. Nu sunt soldați, nu sunt spioni. Sunt Ilie, de 14 ani, Vasile, de 13, și Petru, de doar 12. Și în urma lor, gloanțele șuieră.
Aceasta nu este o legendă. Este povestea reală și aproape uitată a celor mai tineri refugiați care au trecut clandestin linia de demarcație impusă de Ultimatumul sovietic din 1940. O faptă de un curaj pur, realizată din proprie inițiativă, fără ajutorul călăuzelor, și imortalizată de un ziar al vremii, care ne permite astăzi să privim direct în sufletul acelor vremuri.
A reconstitui o astfel de dramă, la peste 80 de ani distanță, este un act de arheologie jurnalistică. Totul se bazează pe două ancore ale adevărului, descoperite în arhive: pe de o parte, articolul complex din ziarul „Glasul Bucovinei”, o capsulă a timpului ce redă emoția momentului, iar pe de altă parte, un document oficial, rece și birocratic, de la Prefectură. Împreună, aceste două mărturii – una plină de suflet, cealaltă factuală – ne permit să refacem o poveste care altfel s-ar fi pierdut în istorie.
| Elementul cheie | Detaliul fascinant |
|---|---|
| 👤 Protagoniștii | Petru (12 ani), Vasile (13 ani), Ilie (14 ani) |
| 🏃♂️ Misiunea | O fugă solitară, fără călăuze, pe sub șuieratul gloanțelor |
| 🗓️ Data curajului | 9 Februarie 1941 (cu 2 luni înainte de masacrul de la Fântâna Albă) |
| 🚫 Motivul limită | „Pământul a fost luat, vitele la fel… N-am mai putut răbda.” |
| 🙏 Primul gest | „Au îngenunchiat și au sărutat pământul românesc.” |
De ce fuge un copil de acasă, riscându-și viața?
Ce anume poate împinge trei copii să-și părăsească părinții, casa și tot ce cunoșteau, pentru a se arunca într-un parcurs mortal prin păduri înghețate? Răspunsul lor, consemnat la cald de jurnaliștii de la „Glasul Bucovinei” și publicat la 1 iulie 1941, este o mărturie istorică sfâșietoare.
Ajutați să se adăpostească la Prefectura din Suceava, copiii și-au deschis sufletul. Era o lume dată peste cap, o lume în care normalitatea fusese abolită.
„Acești copilandri mi-au povestit printre altele că n-au mai putut răbda jugului comunist. Pământul a fost luat de la părinți; la fel vitele. În școală […] ne-au obligat să învățăm limba rusească. Ca să poți cumpăra ceva de-ale mâncării trebuia să fii comunist, purtând banderola roșie la mâna stângă.”, se arată în articolul din „Glasul Bucovinei”.
Era o lume a umilinței, în care primarii erau aleși dintre „oamenii cei mai răi”, iar credința în Dumnezeu sau simplul fapt de a fi român te transformau într-un suspect. Pentru Ilie, Vasile și Petru, limita fusese atinsă.
„Am îngenunchiat și am sărutat pământul”
Fuga lor, într-o duminică seara, a fost un act de disperare și speranță. Au alergat prin pădurea „Ungurească”, apoi prin cea de la Bilca, cu zgomotul gloanțelor în urechi. Drumul lor s-a încheiat la pichetul românesc „Bilca”, unde primul chip prietenos a fost cel al soldatului Vasile Miron.
Momentul sosirii lor pe pământ românesc, așa cum este descris în ziar, are o forță emoțională copleșitoare, un gest care spune totul despre ce lăsaseră în urmă: „Când au ajuns pe pământul scump românesc, au îngenunchiat și sărutat pământul.”
O urmă în arhive și o enigmă a destinului
Povestea lor nu se încheie în paginile ziarului. Un document ulterior, descoperit în arhivele din Suceava, confirmă prezența lor la Prefectură. O cerere semnată de cei trei atestă primirea unui ajutor bănesc de 1.000 de lei, un mic sprijin pentru a o lua de la capăt.
Acest document ancorează definitiv povestea lor în realitatea birocratică a acelor zile tulburi. Din păcate, tot aici li se pierde și urma. Destinul postbelic al lui Ilie Tomniuc, Vasile Crăsnean și Petre Ungureanu rămâne o enigmă.
Mai mult, data trecerii lor, 9 februarie 1941, capătă o rezonanță sumbră. Fuga lor reușită a avut loc cu mai puțin de două luni înainte de teribilul masacru de la Lunca (Fântâna Albă) din 1 aprilie 1941, când sute de români care încercau să facă exact același lucru – să treacă granița spre România – au fost secerați de trupele sovietice. Privită prin această lentilă tragică, reușita celor trei copii nu mai pare doar un act de curaj, ci un mic miracol.
Deși destinele lor individuale s-au pierdut poate pentru totdeauna în negura istoriei, povestea colectivă a lui Ilie, Vasile și Petru a supraviețuit. Este o micro-istorie perfectă – o fereastră mică, de dimensiunea a trei inimi de copil, prin care putem privi și înțelege imensa dramă a unei națiuni. Gestul lor nu este doar un testament al curajului, ci dovada vie că setea de libertate și demnitate nu are vârstă și nu poate fi niciodată înfrântă de o graniță trasată arbitrar pe o hartă.
