Într-o zi toridă de iulie, când asfaltul frige și clădirile din jur par să radieze căldură, gândul la o soluție pare îndepărtat. Și totuși, dacă aceiași pereți, în loc să contribuie la problemă, ar putea fi parte din soluție? Dacă ar putea, literalmente, să respire dioxid de carbon și să devină mai puternici sub soarele arzător? Nu este science-fiction. Este realitatea unui nou „material viu” care ar putea schimba pentru totdeauna modul în care construim orașele.
O echipă de elită de la prestigioasa universitate ETH Zurich din Elveția, condusă de profesorul Mark Tibbitt, a creat ceea ce poate fi descris doar ca un schelet viu pentru clădirile viitorului. Într-un studiu publicat în influenta revistă Nature Communications, cercetătorii dezvăluie un hidrogel special, conceput pentru a fi imprimat 3D, care servește drept casă pentru miliarde de micro-organisme: cianobacteriile.
Un plămân urban care se întărește singur
Cum funcționează, mai exact? Mecanismul este de o eleganță genială. Cianobacteriile, unele dintre cele mai vechi organisme de pe Pământ, sunt mașinării fotosintetice incredibil de eficiente. Încorporate în acest gel, ele fac ceea ce știu mai bine: absorb lumina soarelui și dioxidul de carbon (CO₂) din atmosferă pentru a crește.
Dar aici intervine magia. Procesul lor metabolic nu doar că generează biomasă, ci schimbă chimia din interiorul materialului, provocând formarea de carbonați de calciu (minerale). Practic, pe măsură ce bacteriile trăiesc și respiră, ele „țes” o structură minerală în jurul lor, făcând întregul material mai solid și mai rezistent în timp. Este un material de construcție care se vindecă și se întărește singur.
Capacitatea sa de a sechestra carbonul este uluitoare. Datele arată că materialul poate capta până la 26 de miligrame de CO₂ pe gram, o performanță care depășește multe alte metode biologice și rivalizează cu unele tehnici chimice, dar cu un consum de energie infinit mai mic, conform ScienceDaily.
Din laborator în lumea reală: materialul viu care repară planeta
Această tehnologie nu a rămas închisă în eprubete. A fost deja testată în instalații de artă și arhitectură experimentală, precum Picoplanktonics la Bienala de Arhitectură de la Veneția. O astfel de structură vie, imprimată 3D, a demonstrat că poate absorbi până la 18 kilograme de CO₂ pe an – o cantitate comparabilă cu cea absorbită de un pin adult.
Viziunea echipei de la ETH Zurich este grandioasă. Ei își imaginează fațade întregi de clădiri acoperite cu acest material, transformând zgârie-norii din giganți de beton poluanți în adevărate rezervoare de carbon, în păduri verticale care curăță aerul orașelor.
„Considerăm materialul nostru viu ca o abordare cu consum redus de energie și respectuoasă cu mediul,” explică profesorul Tibbitt. Este o piesă esențială din puzzle-ul necesar pentru a construi un viitor sustenabil, un viitor în care orașele noastre nu doar că supraviețuiesc, ci prosperă în simbioză cu natura.
