Pe o bucată de lut ars sau pe o stelă de piatră erodată de timp, un nume supraviețuiește mileniilor. Pentru cei mai mulți, este doar o relicvă. Pentru Lawrence Mykytiuk, profesor emerit la Universitatea Purdue, fiecare astfel de inscripție este o piesă dintr-un puzzle monumental: validarea existenței istorice a personajelor consemnate în paginile Bibliei. După decenii de muncă meticuloasă, lista sa a ajuns să numere 53 de nume confirmate – de la regi și faraoni la scribi și consilieri regali – a căror existență este atestată atât de textul sacru, cât și de dovezile arheologice.
Descoperirile sale, care acoperă imperii antice precum Egiptul, Babilonul, Persia și regatele Israelului și Iudeei, oferă o nouă perspectivă asupra legăturii dintre narațiunile biblice și realitatea istorică. Printre numele validate se numără figuri legendare, precum Regele David sau Nabucodonosor al II-lea, dar și oficiali mai puțin cunoscuți, cum ar fi Jehucal, un sfetnic de la curtea regelui Zedechia.
O metodă bazată pe dovezi, nu pe presupuneri
Într-un articol recent pentru publicația Bible History Daily, Mykytiuk a detaliat rigoarea științifică din spatele muncii sale. Confirmarea nu se bazează niciodată doar pe o simplă potrivire de nume. Metoda sa presupune o verificare încrucișată a cel puțin trei puncte de identificare: numele, titlul sau descrierea persoanei, și o perioadă de timp corespunzătoare. În multe cazuri, detalii suplimentare precum descendența sau locația geografică consolidează legătura.
Mykytiuk se descrie pe sine nu ca pe un arheolog care face săpături, ci ca pe un „păstrător de scor”, un istoric care analizează și verifică dovezile deja scoase la lumină de alții. Rolul său, așa cum îl vede, nu este de a convinge, ci de a cataloga cu onestitate ceea ce piatra și lutul pot confirma. Este o muncă ce necesită o răbdare de arhivist și o viziune de detectiv istoric, în care fiecare artefact devine un martor tăcut al unei epoci demult apuse.
Călătoria sa a început în anii ’90, când a examinat un sigiliu de lut purtând numele unui rege menționat în Biblia ebraică. Acel moment a declanșat o investigație de lungă durată, în care a analizat mii de inscripții, comparându-le sistematic cu textul biblic.
Printre cele mai convingătoare dovezi se numără cele trei inscripții distincte – descoperite în Egipt, Moab și Aram – care menționează „Casa lui David”. Toate datează din secolul al IX-lea î.Hr. și se referă la dinastia fondată de regele israelit, oferind o susținere arheologică puternică pentru existența sa. La fel de solidă este și confirmarea lui Nabucodonosor al II-lea, regele babilonian responsabil pentru distrugerea Ierusalimului, al cărui nume apare pe nenumărate tăblițe cuneiforme considerate a fi din timpul domniei sale.
Punte între imperii și tradiții religioase
Lista continuă cu faraonul Sheshonq I (cunoscut în Biblie ca Shishak), conducătorul persan Cirus cel Mare și regele Ezechia al Iudeei, a cărui domnie este susținută de inscripții, dar și de construcția unui impresionant tunel de apă în Ierusalim, care îi poartă numele.
Mykytiuk recunoaște însă limitele arheologiei. Personaje fundamentale precum Avraam sau Moise, care au trăit într-o epocă mult mai timpurie, rămân deocamdată în afara dovezilor materiale, din cauza lipsei de inscripții păstrate din acele timpuri. Cu toate acestea, el susține că dovezile existente pentru perioadele ulterioare sunt suficiente pentru a ancora Biblia într-o realitate istorică palpabilă.
Profesorul subliniază că demersul său este unul istoric, nu teologic. otuși, pentru credincioșii din cele trei mari religii monoteiste – iudaism, creștinism și islam – care împărtășesc o parte din aceste texte, munca sa oferă o rezonanță specială: creează un punct de dialog. Într-o lume adesea divizată, cercetarea sa oferă un teren comun unde credința, istoria și arheologia se pot întâlni, nu pentru a se contrazice, ci pentru a explora împreună urmele lăsate de personaje ale căror povești au modelat civilizații.
În final, descoperirile sale răspund unei nevoi umane fundamentale: aceea de a ancora marile narațiuni ale trecutului într-o realitate tangibilă, transformând numele din scripturi în oameni de carne și oase, ale căror vieți au lăsat o urmă de neșters nu doar în text, ci și în piatră.
