La peste jumătate de secol de la ultima misiune umană pe Lună, programul Apollo continuă să genereze descoperiri uimitoare. Mostrele de rocă aduse de misiunea Apollo 17 ne oferă acum noi indicii despre „Mantaua Luminoasă”, o urmă distinctivă ce traversează suprafața selenară.
Se crede că această formațiune este dovada unei alunecări de teren colosale, petrecută într-un trecut îndepărtat, însă cauza exactă a rămas un mister. Printre posibilități se numără impactul unui asteroid, prăbușirea unui munte din apropiere sau activitatea seismică, dar fotografiile orbitale nu pot oferi toate răspunsurile. Acum, cercetătorii analizează o carotă de rocă de la Apollo 17, desigilată pentru prima dată în 50 de ani, care promite să elucideze geologia zonei.
Noua cercetare este condusă de dr. Giulia Magnarini, specialistă în geologia Lunii și a altor corpuri cerești. Aceasta subliniază că studiul continuu al mostrelor Apollo pregătește terenul pentru întoarcerea oamenilor pe Lună.
„Această cercetare continuă moștenirea misiunilor Apollo după mai bine de 50 de ani, creând o punte către programul Artemis. Am învățat enorm din aceste mostre despre cum să conservăm, să stocăm și să deschidem material lunar fără a-i afecta conținutul. Aceste cunoștințe sunt deja integrate în planurile științifice Artemis și ajută la dezvoltarea de noi instrumente.”, a explicat Giulia, conform Phys.org.
Rezultatele studiului au fost publicate în Journal of Geophysical Research: Planets.
Știința misiunii Apollo 17
Lansată în 1972, Apollo 17 a fost ultima misiune a programului, dar și una a premierelor. A stabilit recorduri pentru cea mai lungă perioadă petrecută pe orbita lunară, în timp ce un grup de cinci șoareci au devenit primele rozătoare care au orbitat Luna, ca parte a unui studiu despre impactul razelor cosmice.
Mai important, însă, a fost faptul că Apollo 17 a dus primul om de știință pe Lună. Deși astronauții anteriori fuseseră instruiți să efectueze experimente, pilotul modulului lunar, Harrison Schmitt, avea un doctorat în geologie. Acest lucru l-a ajutat pe el și pe colegul său, Eugene Cernan, să studieze rocile lunare cu ochi de expert.
Mantaua Luminoasă a fost unul dintre obiectivele cheie ale misiunii. Depozitul, lung de cinci kilometri și situat la baza Masivului Sudic, un munte înalt de doi kilometri, i-a fascinat pe oamenii de știință încă de la descoperirea sa.
„Am studiat alunecări de teren de mare anvergură pe Pământ și pe Marte, dar Mantaua Luminoasă este, în prezent, singura de acest fel pe care o cunoaștem pe Lună. Nu știm cum s-au format aceste alunecări de teren și ce le-a permis să se întindă pe kilometri întregi.”, spune Giulia.
Carotele forate în Mantaua Luminoasă au fost sigilate și au devenit parte din cele 110,5 kilograme de roci aduse pe Pământ de Apollo 17. Deși o parte din material a fost studiată atunci, o cantitate semnificativă a fost păstrată pentru viitor.
„NASA a dat dovadă de o viziune remarcabilă în timpul misiunii Apollo, punând deoparte anumite mostre. Au fost stocate pentru a putea fi studiate cu tehnologii mai avansate și abordări științifice noi, care nici nu erau imaginate la acea vreme. Acum, cu scanarea micro-CT, dispunem de imagini de rezoluție medicală care ne permit să investigăm aceste mostre în detaliu.”, adaugă dr. Giulia.
Misterul alunecărilor de teren lunare
Folosind scanările efectuate pe mostra NASA, Giulia și echipa sa au analizat conținutul acesteia. Aceștia au fost interesați în special de examinarea clastelor – fragmente de rocă desprinse din versantul Masivului Sudic în timpul alunecării de teren.
Cercetările anterioare ale echipei au simulat modul în care ar putea funcționa alunecările de teren pe Lună, folosind roci cu o compoziție similară. Acum, au putut compara rezultatele computerizate cu conținutul real al mostrei pentru a vedea dacă simulările lor reflectă realitatea.
„Clastele ne spun multe despre procesul alunecării de teren și despre modul în care materialul a fost transportat. Am observat că materialul mai fin care acoperă clastele din carotă provine chiar din acestea, nu din resturile din jur, ceea ce sugerează că fragmentele s-au spart în timpul mișcării și au ajutat alunecarea să curgă mai mult ca un fluid.”, explică dr. Giulia.
Deși încă nu se știe ce a declanșat alunecarea, o teorie principală indică impactul asteroidului care a format craterul Tycho. În timpul acelui eveniment cataclismic, tone de rocă lunară ar fi fost aruncate în spațiu și împrăștiate pe mii de kilometri.
Când aceste resturi au căzut înapoi, ar fi format cratere secundare, care pot fi observate radiind din Tycho, inclusiv unele care se îndreaptă spre Masivul Sudic și Mantaua Luminoasă.
„S-a sugerat că o parte din materialul ejectat la formarea craterului Tycho ar fi putut lovi Masivul Sudic. Acest impact ar fi putut declanșa alunecarea de teren care, în final, a format Mantaua Luminoasă. În prezent, investigăm această posibilitate în cadrul cercetărilor noastre continue.”, explică Giulia.
