Este un obiect care sfidează logica. Fabricat din bronz, cu 12 fețe pentagonale perfecte, fiecare perforată de o gaură misterioasă și împodobită la colțuri cu sfere delicate, Dodecaedrul Roman este o anomalie. De la prima sa descoperire documentată în 1739, acest artefact a devenit unul dintre cele mai persistente mistere ale arheologiei, o întrebare materială lăsată în urmă de un imperiu care, de obicei, documenta totul.
Un obiect misterios, răspândit pe un întreg imperiu
Peste 120 de astfel de obiecte au fost scoase la lumină, dar nu în inima imperiului, în Italia, ci în provinciile sale nord-vestice: din Marea Britanie și Franța, până în Germania și Ungaria. Această distribuție geografică i-a determinat pe experți, precum arheologul clasic Michael Guggenberger, să le considere „produse galo-romane”, posibil înrădăcinate în tradițiile triburilor celtice.
Toate exemplarele datează din aceeași perioadă, între secolele II și IV d.Hr., și împărtășesc același design de bază. Variază în dimensiuni, de la 4 la 10 centimetri în înălțime, și în greutate, de la 30 la 580 de grame, însă forma este constantă: un dodecaedru gol, cu pereți surprinzător de subțiri, cu găuri de diametre diferite pe fiecare față și mici sfere decorative în fiecare dintre cele 20 de colțuri. Însă cel mai frustrant detaliu este absența totală a oricărei inscripții sau mențiuni în textele sau arta antică. Romanii, cunoscuți pentru meticuloasele lor înregistrări, au păstrat o tăcere absolută în privința acestor artefacte.
Peste 50 de teorii, niciun răspuns cert
Tăcerea istoriei a fost umplută de zgomotul speculațiilor. De-a lungul secolelor, s-au avansat peste 50 de teorii. Au fost propuse ca fiind capete de buzdugan, sfeșnice, telemetre pentru artilerie, instrumente de măsurare a câmpurilor, jucării, zaruri complexe, mostre de măiestrie pentru ucenici sau chiar dispozitive pentru tricotat mănuși.
Contextul descoperirilor nu ajută: au fost găsite în morminte de bărbați și femei, în tezaure de monede și chiar în grămezi de gunoi. Nicio teorie practică nu a putut explica toate aceste contexte diverse. După cum scrie Guggenberger în studiile sale, majoritatea acestor ipoteze pot fi acum excluse sau sunt considerate extrem de improbabile. Adevărul pare să fie mult mai abstract.
De ce au creat romanii un artefact perfect, rămas necunoscut?
Teoria favorizată de Guggenberger și de alți cercetători ne mută din lumea pragmatică a uneltelor în cea simbolică a credinței. În filosofia greacă antică, moștenită și adaptată de romani, existau solidele platonice: tetraedrul reprezenta focul, octaedrul aerul, icosaedrul apa și cubul (hexaedrul) pământul. Al cincilea solid regulat, dodecaedrul, era considerat a reprezenta întregul, „un simbol atotcuprinzător pentru univers” sau eterul ceresc.
Această idee, revitalizată de gânditori precum Plutarh în secolul al II-lea d.Hr., ar fi putut rezona puternic cu popoarele celtice din imperiu, cunoscute pentru spiritualitatea lor complexă. Un indiciu cheie vine de la un mormânt descoperit în anul 1966 la Gellep, în Germania. Aici, într-un mormânt de femeie, un dodecaedru a fost găsit lângă un artefact din os în formă de tijă. Această asociere sugerează că cele două piese formau un sceptru simbolic, un obiect de putere spirituală, poate legat de tradițiile druidice.
Astfel, dodecaedrul nu ar fi fost un obiect pentru a face ceva, ci pentru a fi ceva. „Cea mai probabilă interpretare,” concluzionează Guggenberger, „este aceea de simbol cosmic, atotcuprinzător, cu o funcție comparabilă cu cea a unei amulete.” Un obiect prețios care conecta purtătorul său la ordinea Universului.
Rămânem, așadar, cu o imagine fascinantă: un obiect care a renunțat la utilitatea practică pentru o semnificație profundă. Și poate aici stă adevărata sa moștenire, lăsându-ne cu o întrebare care transcende secolele: ce obiecte moderne din viața noastră, aparent fără scop, vor nedumeri arheologii viitorului despre felul în care am înțeles noi, astăzi, Universul?
