Sub o calotă de gheață atât de veche încât păstrează încă atmosfera Pleistocenului, o mână de oameni scriau istoria într-un mod pe care lumea nu trebuia să-l afle niciodată. În anul 1960, acolo unde Arctica își exercită supremația absolută, Statele Unite au lansat un pariu nebunesc între era atomică și forța brută a naturii. Ceea ce publicul a cunoscut drept o realizare tehnică remarcabilă era, în realitate, proiectul secret al SUA din Groenlanda: o misiune de o ambiție terifiantă, menită să transforme un ghețar viu într-o verigă strategică a Războiului Rece.
Într-o zi geroasă de octombrie a acelui an, o echipă de tehnicieni ai armatei americane lucra febril în „burta” ghețarului, la capătul lumii. Făceau ultimele pregătiri pentru punerea în funcțiune a primului reactor nuclear dintr-o calotă glaciară. Erau primii ani ai energiei atomice, o epocă a optimismului tehnologic amestecat cu o teamă viscerală; tehnicienii știau bine că o singură explozie de radiații le-ar fi putut fi fatală. În acea liniște stranie, pereții de gheață strălucitoare le amortizau vocile și reflectau razele lanternelor, în timp ce singurul sunet constant era tic-tacul hipnotic al contoarelor Geiger. Deasupra capetelor se arcuia un tavan din oțel ondulat; sub picioare se afla abisul înghețat.
Când reacția în lanț a început în sfârșit, un strigăt de ușurare și triumf a răsunat în camera de control. Însă victoria a fost de scurtă durată. În câteva minute, echipa a fost nevoită să oprească reactorul: undeva, în adâncul înghețat, se produsese o scurgere. Neutronii radioactivi se răspândeau deja în întunericul bazei Camp Century.
Acești oameni se aflau într-o stare de suspensie perfectă între era glaciară și era atomică. Nimeni nu mai încercase așa ceva și nimeni nu avea să o mai facă. Public, acest gambit elaborat era prezentat ca o dovadă a ingeniozității americane, o demonstrație că Statele Unite pot transforma cel mai ostil mediu într-un loc locuibil. Trebuia să fie „fortăreața de gheață care să pună capăt tuturor fortărețelor”, un triumf unde echipaje curajoase aduceau rigoarea științifică în deșertul polar.
Proiectul secret al SUA din Groenlanda: orașul de sub gheață și Proiectul Iceworm
După ce baza a devenit funcțională, publicații ştiinţifice de prestigiu au trimis reporteri să exploreze acest labirint de tuneluri, acum iluminate de reactorul a cărui scurgere fusese între timp remediată cu cărămizi de plumb și multă inginerie inventivă.
Ceea ce nu li s-a spus jurnaliștilor — și nici multora dintre cei 200 de soldați care staţionau acolo — era că baza reprezenta doar o acoperire. Camp Century ascundea „Proiectul Iceworm”, adevărata esență a ceea ce a fost proiectul secret al SUA din Groenlanda. Necunoscut chiar și guvernului danez, planul viza transformarea calotei glaciare într-o bază extinsă de rachete balistice.
Documentele declasificate acum arată că armata miza pe „adaptabilitatea unică” a zonei: izolată, aproape de Rusia și extrem de greu de țintit. Proiectul prevedea construirea unei rețele de tuneluri cu șine de cale ferată care să adăpostească și să transporte în secret până la 600 de rachete cu focoase nucleare, gata să fie lansate peste Pol către Uniunea Sovietică, după cum arată publicaţia The Conversation.
Viața în Trench 33: monotonie și izolare
În cei șapte ani de funcționare, viața la Camp Century a fost definită de o izolare extremă. Situată la circa 200 de kilometri faţă de Thule, cel mai apropiat avanpost uman, baza depindea de convoaie lungi de sănii, numite „swings”, care aduceau alimente și echipamente.
Austin Kovacs, un inginer de cercetare care are acum 80 de ani, își amintește că drumul dura ore întregi în condiții bune, dar pe viscol și frig sever, călătoria se putea întinde pe zile, iar convoaiele se pierdeau uneori în vidul arctic nesfârșit. În interiorul bazei, bărbații locuiau în barăci prefabricate instalate direct în gheață. Kovacs lucra în „Trench 33” (Tranşeul 33), studiind fundațiile pentru clădiri mari pe calotele polare.
Fără lumină solară sau sunete naturale, singurele distrageri erau filmele proiectate săptămânal în teatrul bazei sau biblioteca modestă. Bărbații se spălau într-o baie comună și mâncau într-o sală de mese luminoasă. Toate deșeurile — gunoi, canalizare, produse chimice industriale și chiar apa radioactivă de răcire — erau pur și simplu aruncate înapoi în ghețar, unde rămâneau înghețate. Deocamdată.
Apa de băut era extrasă dintr-un puț adânc. Kovacs își amintește cum, pentru a simți puțină adrenalină, el și colegii săi se coborau pe cablul de oțel al puțului, căzând prin tunelul claustrofobic într-o cavernă enormă și neagră. Diminețile începeau cu vocea unei femei care cânta o melodie populară prin difuzoare. „După săptămâni întregi, devenise prea mult. Aș vrea să-mi pot aminti numele ei acum, dar îmi amintesc doar cum vocea ei plutea prin întuneric”, a povestit Kovacs.
Mesajul din adâncuri și rulmentul ars
În timp ce unii bărbați întrețineau reactorul sau studiau mișcările zăpezii, o echipă de foraj muncea asiduu la baza stației. În anul 1966, au reușit să străpungă fundul ghețarului, colectând primul nucleu de gheață care a pătruns vreodată într-o calotă glaciară, de la o adâncime de peste 1.200 de metri. Aproape din capriciu, au mers mai departe și au extras 3,5 metri de sol înghețat străvechi. S-au oprit doar când s-a ars un rulment al burghiului.
Acest pământ a devenit cea mai obsedantă moștenire a bazei. Timp de decenii, borcanele cu sol au fost uitate în congelatoare din Buffalo, New York, și ulterior în Danemarca. Nimeni nu bănuia ce ascund, iar instrumentele necesare pentru a le analiza nici nu existau la acea vreme. Abia în anul 2019, geologul Paul Bierman a descoperit în ele bucăți de frunze, crenguțe, mușchi și insecte.
Descoperirea a revoluționat înțelegerea climatului arctic. Probele demonstrează că acum 400.000 de ani, terenul de sub Camp Century era lipsit de gheață, într-o perioadă doar puțin mai caldă decât cea actuală. „Există lucruri pe care nu le putem afla niciodată din gheață, ci doar din materialul de sub ea”, explică Bierman.
Datele oferă o viziune clară asupra viitorului: miliarde de litri de apă, acum blocați în gheață, s-ar putea topi în ocean. Impactul ar fi devastator la nivel global — orașe și ferme de pe coastă ar fi inundate, transformând miliarde de oameni în refugiați climatici. „Te duce direct din 1966 la problema critică a epocii noastre”, spune Bierman.
Înfrângerea în fața ghețarului viu
Proiectul Iceworm a fost sortit eșecului deoarece planificatorii au calculat greșit natura ghețarului. Gheața se comportă ca un organism viu: alunecă, se micșorează și curge. Tunelurile erau prea instabile; șinele de oțel se îndoiau, iar rachetele riscau să se răstoarne. Chiar și reactorul, conectat la o rețea complexă de țevi, guri de aerisire și conducte, era în pericol pe măsură ce fundația sa se deplasa. Soldații, înarmați cu ferăstraie electrice cu lanț, trebuiau să cioplească neîncetat zăpada care invada spațiul, ca niște sculptori într-o luptă pierdută.
În anul 1963, reactorul a fost oprit, iar în 1966, baza a fost abandonată. Când Kovacs s-a întors în anul 1969, a găsit o ruină: zăpada se revărsa pe coridoare, structurile de oțel se prăbușeau, iar grinzile de lemn se sfărâmau ca oasele sub greutatea copleșitoare a ghețarului.
Uitată aproape jumătate de secol, Camp Century rămâne un monument al exceselor Războiului Rece, o bucată de science-fiction reală. Ironia face ca moștenirea durabilă a bazei să nu fie ambiția nucleară, ci cercetările făcute ca simplă manevră de acoperire. Oameni de știință precum Bierman sunt recunoscători pentru această întorsătură a sorții: „Acei oameni care săpau în 1966 nu aveau nicio idee despre cât de important va fi totul. Și au continuat pur și simplu.”
