În săli lungi din lemn, luminate de torțe, ecourile cântecelor și zăngănitul armelor se amestecau cu aroma cărnii fripte. Aici, în inima Daciei, la ospețele ce marcau victorii, alianțe sau ritualuri sacre, strămoșii noștri celebrau viața cu cupele pline.

Ce beau dacii

Pe mesele elitelor, vase din argint și aur scânteiau, pline cu vin adus de la negustorii greci din cetățile Mării Negre, o marfă prețioasă și râvnită. Pentru omul de rând, cupe din lut ars sau lemn și coarne de vită, uneori împodobite cu simboluri misterioase, se umpleau cu bere aurie, mied dulceag sau cidru răcoritor.

Aceste scene de belșug, atestate de descoperiri arheologice, dar scrise și în sursele antice – precum celebrul banchet oferit de regele Dromihete prizonierilor macedoneni – pictau portretul unei societăți complexe, unde băuturile alcoolice erau parte integrantă a țesăturii sociale.

Festinele funerare, ale căror urme au fost scoase la lumină de arheologi, confirmă că libațiile însoțeau dacii în cele mai importante momente, de la naștere până la trecerea în lumea de dincolo.

Însă, ca în orice societate războinică, unde armele erau mereu la îndemână, aceste petreceri se puteau transforma rapid în încăierări sângeroase. Mai mult, istoricii speculează că influența cultului tracic al lui Dionisos, cu ritualurile sale extatice și orgiile dezlănțuite, ar fi putut pătrunde și la nord de Dunăre, aducând o dimensiune de haos spiritual pe care unii lideri o priveau cu îngrijorare.

De ce a fost interzis vinul

„Muntenii se hrănesc două părţi ale anului cu ghindă de stejar după ce o usucă şi o pisează, fac apoi din eafăină şi pîine care se conservă multă vreme. Beau şi bere, dar vinul îl folosesc rar; puţinul de care dispun îl con-sumă repede la ospeţele cu rudele; în loc de ulei întrebuinţează untul.”, arăta istoricul antic Strabon, în lucrarea Geografia.

Într-un moment de apogeu al puterii geto-dacilor, sub conducerea regelui Burebista, o decizie radicală avea să schimbe acest peisaj. O sursă târzie, Getica lui Iordanes, un istoric got din secolul al VI-lea, ne oferă o fereastră către acest eveniment uimitor. Deși lucrarea sa este cunoscută pentru amestecul de informații și pentru celebra confuzie între geți și goți, ea păstrează fragmente din scrieri mai vechi, astăzi pierdute.

Iordanes relatează că Burebista l-a avut ca sfetnic de taină pe Deceneu, un personaj enigmatic, descris ca un „bărbat vrăjitor” care, după o perioadă petrecută în Egipt, pretindea că poate interpreta voința zeilor. Influența sa era atât de mare, încât a ajuns să fie considerat el însuși un zeu.

Iar Iordanes notează dovada supremă a acestei autorități: „Burebista … și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”.

Ce a putut motiva o măsură atât de drastică, o adevărată „prohibiție” a Antichității? Unii cercetători propun o explicație pragmatică: Deceneu, care a introdus în rândul elitei dace cunoștințe de astronomie, logică și etică, ar fi dorit să stăvilească alcoolismul și violența endemică asociată acestuia. Totuși, pare greu de crezut că o astfel de interdicție ar fi putut fi impusă brusc și eficient unei populații cu tradiții atât de adânc înrădăcinate.

O a doua ipoteză, mai plauzibilă, indică o motivație religioasă profundă. Prin distrugerea sistematică a viței-de-vie, sursa vinului asociat direct cu Dionisos, Deceneu ar fi încercat să elimine un cult rival.

Această acțiune ar fi fost parte dintr-o reformă mai amplă, menită să consolideze cultul lui Zamolxe, o religie cu precepte mai stricte, care, conform altor surse, ar fi implicat chiar și renunțarea la consumul de carne. Interzicând doar vinul, licoarea sacră a unui zeu străin, Deceneu curăța calea pentru zeul pe care elita dorea să-l impună ca unic.

Astăzi, misterul persistă. Nu știm cât de răspândită a fost această interdicție, cât timp a fost respectată sau dacă a supraviețuit morții lui Deceneu. A fost o lege urmată cu sfințenie de elite sau ignorată în așezările îndepărtate? Cert este că, pentru o vreme, viile din Dacia au tăcut, lăsând în urmă o enigmă istorică despre credință, putere și lupta pentru sufletul unui popor.