Alegerea Cardinalului Jorge Mario Bergoglio ca Papă Francisc pe 13 martie 2013 a marcat un moment de cotitură în istoria Bisericii Catolice. Venind „aproape de la capătul lumii”, așa cum a glumit el însuși în prima sa apariție, el a devenit primul papă din Americi, primul din emisfera sudică, primul papă iezuit și primul care a adoptat numele Francisc, inspirat de sfântul săracilor din Assisi. Aceste premiere nu au fost doar detalii statistice, ci semnale ale unei posibile noi direcții pentru o Biserică confruntată cu provocări complexe, de la secularizare la scandaluri interne și nevoia de a se reconecta cu credincioșii din întreaga lume.

Pontificatul său a fost definit de un stil personal distinct, marcat de simplitate și apropiere pastorală, și de un accent constant pe milostivire, justiție socială și grija față de cei marginalizați. De la începuturile sale modeste în Buenos Aires, ca fiu de imigranți italieni, trecând printr-o formare iezuită riguroasă și navigând prin perioade istorice tumultuoase precum „Războiul Murdar” din Argentina, până la anii săi ca Arhiepiscop al capitalei argentiniene, cunoscut pentru stilul său de viață auster și prezența în cartierele sărace, viața lui Jorge Bergoglio a fost o pregătire neconvențională pentru scaunul Sfântului Petru.

Acest articol explorează în profunzime parcursul omului care a devenit Papa Francisc, detaliind momentele cheie ale vieții sale, temele centrale ale pontificatului său – de la reforma Curiei și abordarea crizelor financiare și a abuzurilor, la documentele sale majore precum Evangelii Gaudium, Laudato Si’ și Fratelli Tutti – și impactul său asupra Bisericii și a lumii. Vom descoperi detalii inedite și vom analiza moștenirea unui pontificat care, chiar și confruntat recent cu provocări serioase de sănătate, continuă să inspire și să provoace dezbateri.^[sursa]

Papa Francisc a murit: 10 lucruri fascinante despre suveranul pontif — Papa Francisc

#1. De la chimist la păstor: anii formatori ai lui Jorge Bergoglio

Născut pe 17 decembrie 1936 în cartierul Flores din Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio a fost primul dintre cei cinci copii ai lui Mario José Bergoglio și Regina María Sívori. Părinții săi erau imigranți italieni; tatăl, contabil la căile ferate, iar mama, casnică. Familia Bergoglio părăsise Italia în 1929, nu în primul rând din motive economice, ci pentru a scăpa de regimul fascist al lui Benito Mussolini, un detaliu care adaugă o nuanță istorică importantă contextului său familial.

Educația timpurie a lui Bergoglio a inclus frecventarea unei școli a Salezienilor lui Don Bosco. A absolvit apoi o școală tehnică secundară cu o diplomă de tehnician chimist. Pentru o scurtă perioadă, a lucrat în industria alimentară, la laboratorul Hickethier-Bachmann, o experiență practică departe de lumea ecleziastică. Alte slujbe din tinerețe, menționate adesea cu un amuzament retrospectiv, includ cea de portar (bouncer) și de om de serviciu. Această juxtapunere subliniază un parcurs neconvențional către preoție și, ulterior, către papalitate, ancorându-l într-o experiență de viață diversă și pragmatică înainte de a îmbrățișa calea religioasă. Aceste rădăcini într-o familie de imigranți din clasa de mijloc, educația tehnică și experiența muncii obișnuite contrastează cu traseele mai tradiționale ale multor predecesori și par să fi contribuit la formarea empatiei sale ulterioare față de muncitori, săraci și cei aflați la periferia societății.

Un moment de cotitură major a survenit în jurul vârstei de 21 de ani, când o pneumonie severă a necesitat îndepărtarea chirurgicală a unei părți din plămânul drept. Această confruntare cu fragilitatea vieții a coincis sau a fost urmată îndeaproape de o experiență spirituală definitorie. În timpul unei spovedanii, pe când avea aproximativ 17 ani, în 1953, a simțit o chemare irezistibilă către preoție, o „prezență iubitoare a lui Dumnezeu” care l-a văzut „prin ochi de milă și l-a ales”. Această chemare l-a determinat să intre inițial la Seminarul Diecezan din Villa Devoto, înainte de a alege calea iezuită. Interesant este că mama sa, deși o catolică devotată, nu i-a susținut inițial decizia de a deveni preot, acceptându-i vocația abia mai târziu, la hirotonirea sa.^[sursa]

#2. Drumul Iezuit: credință, disciplină și controverse

Pe 11 martie 1958, Jorge Bergoglio a intrat în noviciatul Societății lui Isus (Iezuiții) , începând un lung și riguros proces de formare spirituală, intelectuală și pastorală, specific acestui ordin. Studiile sale au inclus discipline umaniste în Santiago, Chile, filozofie la Colegio Máximo de San José din San Miguel, Argentina, și teologie în aceeași instituție. În anii ’60, a predat literatură și psihologie la colegii din Santa Fe și Buenos Aires. A fost hirotonit preot pe 13 decembrie 1969 și a depus voturile finale (sărăcie, castitate, ascultare și un al patrulea vot special de ascultare față de Papă în privința misiunilor) pe 22 aprilie 1973.

La scurt timp după voturile finale, în iulie 1973, la vârsta surprinzător de tânără de 36 de ani, Bergoglio a fost numit Superior Provincial al Iezuiților din Argentina, o funcție pe care a deținut-o timp de șase ani, până în 1979. Această perioadă a coincis cu una dintre cele mai întunecate epoci din istoria Argentinei: dictatura militară brutală (1976-1983), cunoscută sub numele de „Războiul Murdar” (Guerra Sucia), în timpul căreia mii de oameni au fost „dispăruți” – răpiți, torturați și uciși.^[sursa]

Conducerea lui Bergoglio în acești ani rămâne cel mai controversat aspect al biografiei sale, centrat în special pe cazul a doi preoți iezuiți, Orlando Yorio și Franz Jalics, care lucrau în cartierele sărace și erau asociați cu teologia eliberării. Cei doi au fost răpiți și torturați de forțele militare în anul 1976. Acuzațiile variază: unii critici, precum jurnalistul Horacio Verbitsky, susțin că Bergoglio nu i-a protejat suficient sau chiar că ar fi colaborat cu regimul, furnizând informații care au dus la arestarea lor. Bergoglio și susținătorii săi afirmă contrariul: că i-a avertizat pe preoți de pericole, că a încercat să le retragă mandatul pentru a-i proteja, că nu i-a denunțat și că, după răpirea lor, a intervenit discret pe lângă liderii juntei (inclusiv generalul Jorge Videla) pentru a obține eliberarea lor, ceea ce s-a și întâmplat după cinci luni.

Există, de asemenea, mărturii și dovezi că Bergoglio ar fi ajutat în secret alte persoane persecutate să se ascundă sau să fugă din țară. Franz Jalics s-a reconciliat ulterior cu Bergoglio și a negat public că acesta i-ar fi denunțat. Orlando Yorio, însă, a rămas convins de vinovăția lui Bergoglio până la moartea sa. Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Adolfo Pérez Esquivel, el însuși victimă a dictaturii, a declarat că Bergoglio nu a colaborat cu regimul, deși poate nu a avut curajul altor preoți. Un proces intentat împotriva lui Bergoglio pentru complicitate a fost în cele din urmă respins. Mai târziu, în anii 2000, Bergoglio a jucat un rol în determinarea episcopatului argentinian să ceară iertare pentru eșecurile Bisericii în timpul dictaturii. Această perioadă complexă și ambiguă a lăsat urme adânci, modelând percepția asupra sa și, probabil, influențându-i înțelegerea ulterioară a puterii, conflictului și necesității discernământului în situații morale limită.

Publicitate

După încheierea mandatului de Provincial, Bergoglio a revenit în sectorul academic, servind ca Rector al Colegio Máximo din San Miguel între 1980 și 1986. În 1986, a petrecut câteva luni în Germania, la Școala Superioară de Filozofie și Teologie Sankt Georgen din Frankfurt, pentru a lucra la teza sa de doctorat, concentrându-se pe opera teologului Romano Guardini. Nu a finalizat doctoratul, întorcându-se în Argentina pentru a servi ca director spiritual și confesor la comunitatea iezuită din Córdoba. Această perioadă este uneori descrisă ca un „exil” sau o perioadă de reflecție, marcată de anumite tensiuni cu conducerea iezuită și o orientare considerată de unii drept prea conservatoare sau autoritară în anii săi de provincialat. Această relație complexă cu propriul ordin – o identitate care i-a modelat profund spiritualitatea (discernământul ignațian fiind un element cheie ) și accentul misionar, dar care a cunoscut și fricțiuni – ar putea explica, parțial, abordarea sa ulterioară față de structurile instituționale și ierarhice ale Bisericii.

#3. Cardinalul săracilor: o viață de simplitate în Buenos Aires

După perioada petrecută în Córdoba, cariera lui Jorge Mario Bergoglio a intrat într-o nouă fază, odată cu ascensiunea sa în ierarhia Bisericii Catolice. În 1992, a fost numit Episcop Auxiliar de Buenos Aires. Cinci ani mai târziu, în 1997, a devenit Arhiepiscop Coadjutor, iar la moartea Cardinalului Antonio Quarracino, pe 28 februarie 1998, i-a succedat ca Arhiepiscop de Buenos Aires. Recunoașterea sa la nivel internațional a fost consolidată în 2001, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a creat Cardinal.

În anii petrecuți ca Arhiepiscop și Cardinal în Buenos Aires, Bergoglio și-a cimentat o reputație distinctă, marcată de o profundă smerenie personală și un stil de viață auster. Aceste alegeri nu erau doar anecdotice. A renunțat la reședința arhiepiscopală opulentă, preferând să locuiască într-un apartament mic și simplu. A renunțat la limuzina cu șofer, folosind în schimb transportul public – autobuzul și metroul – pentru a se deplasa prin oraș. Se știe că își gătea singur mesele. Această simplitate autoimpusă a rezonat puternic într-o Argentină care se confrunta cu o criză economică devastatoare la începutul anilor 2000. Nu era doar o preferință personală, ci o strategie pastorală deliberată, o declarație publică prin care se identifica cu poporul său, despre care spunea: „Oamenii mei sunt săraci și eu sunt unul dintre ei”. Acest stil de viață a construit o punte de credibilitate și a prefigurat stilul său papal.

• CITEŞTE ŞI: Guccio Gucci, spălătorul de vase care a creat o companie de lux ce valorează miliarde

Dincolo de stilul personal, activitatea sa pastorală a fost intensă și orientată spre cei marginalizați. A devenit cunoscut pentru vizitele sale frecvente și a prezenței sale constante în cartierele sărace (villas miserias) din Buenos Aires, unde a înființat noi parohii și a încurajat preoții să lucreze îndeaproape cu comunitățile. A pus un accent deosebit pe milostivire, cerându-le preoților să aibă „curaj apostolic” și să țină ușile deschise pentru toți. Gesturi precum spălarea picioarelor deținuților, pacienților din spitale sau locuitorilor din mahalale în Joia Mare au devenit o practică regulată.

Concomitent, a rămas ferm pe poziții conservatoare în privința doctrinelor morale ale Bisericii, opunându-se legalizării avortului și căsătoriilor între persoane de același sex, poziții care l-au adus adesea în conflict cu guvernele de centru-stânga ale președinților Néstor și Cristina Kirchner. Această combinație între ortodoxia doctrinală și acțiunea socială progresistă a definit profilul său în Buenos Aires – un „profet al justiției”, cum sublinia el însuși importanța misiunii episcopale, dar unul ancorat în tradiția Bisericii. Această dualitate va continua să caracterizeze și pontificatul său, generând atât admirație, cât și controverse.

**#4. „Habemus Papam Franciscum”: alegerea neprevăzută**

Scena pentru alegerea Papei Francisc a fost pregătită de un eveniment fără precedent în istoria modernă a Bisericii: demisia Papei Benedict al XVI-lea. Pe 11 februarie 2013, în timpul unui consistoriu convocat pentru aprobarea unor canonizări, Papa Benedict a anunțat, în limba latină, intenția sa de a renunța la ministerul petrin începând cu 28 februarie 2013. A fost prima demisie voluntară a unui papă în aproape 600 de ani, de la Celestin al V-lea în 1294, și prima demisie din orice motiv de la Grigore al XII-lea în anul 1415. Motivele invocate oficial de Benedict au fost vârsta înaintată (avea aproape 86 de ani) și conștientizarea faptului că forțele sale fizice și mentale nu mai erau adecvate pentru a face față exigențelor unui pontificat în lumea contemporană, marcată de schimbări rapide și probleme complexe. Suveranul pontif a subliniat că a ajuns la această certitudine „după ce și-a examinat în mod repetat conștiința în fața lui Dumnezeu” și a acționat „în deplină libertate”.^[sursa]

Ulterior, biograful său, Peter Seewald, a dezvăluit că insomnia cronică și un incident petrecut în timpul unei călătorii în Mexic (o căzătură care a necesitat intervenția unui chirurg) au contribuit, de asemenea, la decizia sa. Demisia, deși șocantă pentru mulți, a fost conformă cu prevederile dreptului canonic și a deschis calea pentru convocarea unui conclav. Această decizie a reconfigurat fundamental percepția asupra papalității, mutând accentul de la o monarhie pe viață la un minister solicitant, la care se poate renunța dacă persoana nu mai are capacitatea de a-l îndeplini corespunzător.

Conclavul papal din 2013 a început pe 12 martie, în Capela Sixtină, cu participarea a 115 cardinali electori (din cei 117 eligibili). Procesul, desfășurat în strictă izolare și sub jurământ de secret, implică voturi succesive (până la patru pe zi) până când un candidat obține o majoritate de două treimi. Înaintea conclavului, speculațiile presei se concentrau pe câțiva cardinali considerați papabili (probabili candidați), majoritatea italieni sau figuri proeminente ale Curiei Romane, precum Angelo Scola, sau din alte părți ale lumii, precum Odilo Scherer (Brazilia), Marc Ouellet (Canada) sau Peter Turkson (Ghana). Cardinalul Jorge Mario Bergoglio din Argentina apărea pe unele liste, dar era considerat un outsider. Se zvonea că fusese al doilea în preferințele cardinalilor la conclavul din 2005, care l-a ales pe Benedict al XVI-lea , dar mulți considerau că „momentul său trecuse”, mai ales având în vedere vârsta sa (76 de ani), relativ înaintată comparativ cu alți candidați.

Surpriza a venit în seara zilei de 13 martie, după doar cinci tururi de scrutin, când fumul alb a ieșit pe coșul Capelei Sixtine, semnalând alegerea unui nou papă. Anunțul „Habemus Papam” („Avem Papă!”) a dezvăluit lumii numele Cardinalului Jorge Mario Bergoglio. Prima sa apariție pe balconul Bazilicii Sfântul Petru a fost memorabilă prin simplitatea și căldura ei. Îmbrăcat într-o sutană albă simplă și purtând o cruce pectorală modestă, a salutat mulțimea cu un „Buona sera” („Bună seara”) informal. A făcut o glumă autoironică, spunând că frații săi cardinali au mers să caute un Episcop al Romei „aproape de la capătul lumii”. Într-un gest fără precedent, înainte de a oferi tradiționala binecuvântare „Urbi et Orbi” („Către oraș și lume”), le-a cerut celor prezenți în piață și celor care îl urmăreau de la distanță să se roage pentru el, plecându-și capul în tăcere pentru a primi rugăciunea lor. Apoi, a anunțat numele pe care și l-a ales: Francisc.

Cronologia vieții și pontificatului Papei Francisc

Parcursul vieții lui Jorge Mario Bergoglio și al pontificatului său ca Papa Francisc este marcat de numeroase etape semnificative. Născut la Buenos Aires pe 17 decembrie 1936, a trecut printr-o încercare majoră de sănătate în jurul anului 1957, când a suferit o intervenție chirurgicală la plămâni;
A intrat în noviciatul Societății lui Isus (Iezuiții) pe 11 martie 1958 și a fost hirotonit preot pe 13 decembrie 1969. Între 1973 și 1979, a ocupat funcția de Superior Provincial al Iezuiților din Argentina, o perioadă complexă din istoria țării. Cariera sa episcopală a început în 1992, odată cu numirea sa ca Episcop Auxiliar de Buenos Aires (hirotonit pe 27 iunie);
A devenit Arhiepiscop de Buenos Aires pe 28 februarie 1998 și a fost creat Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea pe 21 februarie 2001. Un moment istoric a avut loc pe 11 februarie 2013, când Papa Benedict al XVI-lea și-a anunțat demisia, efectivă la 28 februarie. La scurt timp, pe 13 martie 2013, Cardinalul Bergoglio a fost ales Papă, luându-și numele Francisc;
Pontificatul său a început rapid, cu prima călătorie apostolică în Brazilia pentru Ziua Mondială a Tineretului în același an și publicarea Exortației Apostolice Evangelii Gaudium. Anii următori au inclus călătorii importante în Țara Sfântă (2014), SUA și Cuba (2015) , precum și publicarea unor documente majore: Enciclica Laudato Si’ în 2015 și Exortația Apostolică post-sinodală Amoris Laetitia în 2016;
În 2019, a efectuat o călătorie apostolică în Emiratele Arabe Unite, unde a semnat Documentul despre Fraternitatea Umană. În 2020, a publicat Enciclica Fratelli Tutti. O reformă majoră a Curiei Romane a fost promulgată în 2022 prin Constituția Apostolică Praedicate Evangelium. La începutul anului 2025 (februarie-martie), Papa Francisc s-a confruntat cu probleme semnificative de sănătate, necesitând o spitalizare prelungită pentru pneumonie și probleme renale.

Alegerea numelui „Francisc” a fost în sine o declarație programatică. Niciun papă anterior nu mai purtase acest nume, asociat universal cu Sfântul Francisc de Assisi – sfântul săracilor, al păcii, al dialogului și al creației. Alegerea a indicat imediat direcția în care noul pontif intenționa să conducă Biserica, punând accent pe smerenie, justiție socială, dialog interreligios și o grijă reînnoită pentru mediu, teme care vor deveni centrale în magisteriul său. Alegerea unui outsider, a unui om cunoscut pentru simplitatea sa și provenind dintr-o regiune vibrantă, dar confruntată cu sărăcia, a sugerat că cardinalii electori au perceput nevoia unei conduceri diferite, poate mai pastorale și mai puțin centrate pe administrația internă a Vaticanului, afectată la acea vreme de diverse scandaluri și controverse.

#5. Papa Francisc: inima pontificatului

La doar opt luni de la alegerea sa, Papa Francisc a publicat exortația apostolică Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), un document considerat programatic pentru pontificatul său. În acest text amplu, el și-a expus viziunea despre o Biserică misionară, chemată să „iasă în întâmpinare”, să meargă la periferii și să aducă vestea bună cu bucurie. A criticat „economia excluderii și a inechității” și „idolatria banului”, reafirmând „opțiunea preferențială pentru cei săraci” ca element central al credinței creștine. A cerut o reînnoire a structurilor bisericești pentru a le face mai misionare și a insistat ca mesajul Bisericii să se concentreze pe esențial – iubirea și milostivirea lui Dumnezeu (Kerygma) – și nu pe „transmiterea dezarticulată a unei mulțimi de doctrine ce trebuie impuse cu insistență”. Aici a apărut celebra sa expresie conform căreia păstorii trebuie să aibă „mirosul oilor”, adică să fie aproape de oameni, să le cunoască viața și problemele.

În anul 2015, a urmat enciclica Laudato Si’ (Lăudat să fii), un document de referință despre „grija față de casa comună”. Depășind o abordare pur ecologică, Laudato Si’ a propus conceptul de „ecologie integrală”, argumentând că degradarea mediului și nedreptatea socială sunt intrinsec legate și au rădăcini comune într-un model tehno-economic care prioritizează profitul în detrimentul demnității umane și al sănătății planetei. Enciclica a avut un impact semnificativ asupra dezbaterilor globale privind schimbările climatice și dezvoltarea durabilă, aducând perspectiva morală și spirituală a Bisericii Catolice în prim-planul acestor discuții.

Exortația apostolică post-sinodală Amoris Laetitia (Bucuria Iubirii), publicată în anul 2016 în urma a două sinoade dedicate familiei, a abordat complexitățile vieții familiale contemporane. Documentul a pus un accent puternic pe discernământul pastoral, acompaniere și integrarea persoanelor aflate în situații considerate „neregulate”, cum ar fi catolicii divorțați și recăsătoriți civil. Francisc a pledat pentru flexibilitate și compasiune, afirmând că „logica integrării este cheia însoțirii pastorale” și că Euharistia „nu este un premiu pentru cei perfecți, ci un medicament generos și o hrană pentru cei slabi”. Această abordare, care prioritizează milostivirea și contextul individual în fața aplicării rigide a normelor, a generat dezbateri intense și chiar acuzații de ambiguitate doctrinală din partea unor cercuri conservatoare din cadrul Bisericii.

• CITEŞTE ŞI: Ce este Garda Elvețiană și ce condiții dure trebuie îndeplinite pentru a-l păzi pe papă în viață și după moarte?

Inspirat din nou de Sfântul Francisc de Assisi și de întâlnirea sa istorică cu Sultanul Egiptului, Papa Francisc a publicat în 2020 enciclica Fratelli Tutti (Toți frații). Într-o lume marcată de fragmentare, conflicte, naționalism exacerbat și criza pandemică, enciclica face un apel vibrant la fraternitate universală și prietenie socială, care să transcendă barierele geografice, culturale și religioase. Documentul critică „cultura zidurilor” și diversele forme de populism și individualism care subminează binele comun și propune dialogul, întâlnirea și solidaritatea ca remedii.

Aceste documente majore, alături de numeroasele sale discursuri și gesturi, conturează o abordare pastorală distinctă. Centrală este tema milostivirii, văzută nu ca o slăbiciune, ci ca însăși esența mesajului evanghelic. Francisc promovează o „cultură a întâlnirii”, a apropierii și acompaniamentului față de toți, în special față de cei răniți și marginalizați. Metafora sa despre Biserică drept „spital de campanie” este emblematică: într-o lume rănită de păcat și suferință, misiunea primordială a Bisericii este să vindece rănile cele mai urgente, să ofere alinare și speranță, înainte de a se preocupa de alte aspecte.

„Este inutil să întrebi un rănit grav dacă are colesterolul mare sau glicemia crescută! Trebuie să-i vindeci rănile. Apoi putem vorbi despre restul. Vindecă rănile, vindecă rănile… Și trebuie să începi de jos”. Această prioritizare a pastoralului și a milostivirii în fața unei rigidități doctrinare sau legaliste reprezintă, probabil, cea mai semnificativă schimbare de accent adusă de pontificatul său, fiind în același timp o sursă majoră de inspirație pentru mulți și un punct de controversă pentru alții. Deși criticile sale la adresa sistemelor economice nedrepte și apelurile la justiție socială se înscriu în continuitatea învățăturii sociale catolice, inclusiv a Papei Ioan Paul al II-lea, modul în care aplică aceste principii și accentul pus pe milostivire și discernământ în situații concrete reprezintă o notă distinctivă a magisteriului său.

#6. Reformatorul: provocări și schimbări în Vatican

Încă de la începutul pontificatului, reforma Curiei Romane – aparatul administrativ central al Sfântului Scaun – a fost identificată ca o prioritate majoră, reflectând așteptările exprimate de cardinali în reuniunile premergătoare conclavului din 2013. După nouă ani de consultări și lucrări, acest proces a culminat cu promulgarea, pe 19 martie 2022, a Constituției Apostolice Praedicate Evangelium („Predicați Evanghelia”). Această reformă structurală și culturală majoră, a patra de acest fel în ultimele cinci secole, urmărește să reorienteze întreaga Curie către misiunea fundamentală a Bisericii: evanghelizarea. Acest lucru este reflectat simbolic prin plasarea Dicasterului pentru Evanghelizare înaintea Dicasterului pentru Doctrina Credinței în noua structură.^[sursa]

Alte obiective cheie includ simplificarea structurilor, creșterea colaborării între diferitele departamente (dicastere), o mai mare internaționalizare a personalului și, crucial, punerea Curiei în slujba episcopilor și a Bisericilor locale, nu invers. Reforma încurajează, de asemenea, sinodalitatea – un stil de conducere bazat pe ascultare și discernământ comun – și deschide în mod explicit posibilitatea ca laicii, inclusiv femeile, să ocupe funcții de conducere și responsabilitate în cadrul dicasterelor, pe baza competenței și a misiunii canonice primite de la Papă, nu neapărat a hirotonirii. Introducerea unor limite de mandat (de obicei, cinci ani, reînnoibile o singură dată) pentru oficialii Curiei vizează prevenirea carierismului și încurajarea unei circulații mai fluide a personalului. Aceste schimbări nu sunt doar administrative; ele sunt concepute ca o restructurare orientată spre misiune, menită să facă aparatul central al Bisericii mai eficient și mai conectat la realitățile lumii contemporane.

O altă arie majoră de reformă a vizat finanțele Vaticanului, afectate de mult timp de lipsă de transparență, ineficiență și scandaluri recurente. Papa Francisc a inițiat o revizuire semnificativă a structurilor economice și financiare ale Sfântului Scaun. A înființat Secretariatul pentru Economie, condus inițial de Cardinalul George Pell, pentru a centraliza și supraveghea gestiunea financiară. A implementat noi statute pentru Institutul pentru Operele de Religie (IOR), cunoscut colocvial ca Banca Vaticanului, vizând o mai mare transparență și conformitate cu standardele internaționale de reglementare financiară și de combatere a spălării banilor. Conducerea instituțiilor financiare a fost internaționalizată, cu numirea unor experți laici în poziții cheie, rupând cu practica anterioară în care deciziile erau adesea luate de clerici fără expertiză financiară specifică.

Un audit extern exhaustiv al conturilor IOR a dus la închiderea a mii de conturi suspecte. Un semn al schimbării de mentalitate este și procesul de corupție fără precedent aflat în desfășurare la Vatican, în care printre inculpați se numără și un cardinal de rang înalt, Angelo Becciu, acuzat de infracțiuni financiare. Aceste măsuri, deși complexe și uneori întâmpinând rezistență, urmăresc să asigure o gestionare mai responsabilă și transparentă a resurselor Bisericii.

Criza abuzurilor sexuale comise de clerici a continuat să umbrească Biserica și în timpul pontificatului lui Francisc. Deși abordarea sa inițială a fost criticată în unele cazuri pentru lentoare sau erori de judecată, Papa a luat ulterior măsuri mai ferme. A avut întâlniri personale cu victimele abuzurilor, cerându-le iertare în numele Bisericii. A înființat Comisia Pontificală pentru Protecția Minorilor, deși activitatea acesteia a fost, de asemenea, subiect de dezbatere. A întărit normele canonice pentru a facilita investigarea și pedepsirea clericilor vinovați și, mai important, a episcopilor care au acoperit abuzurile sau au fost neglijenți în gestionarea cazurilor. A subliniat în mod repetat principiul „toleranței zero” și necesitatea ca Biserica să devină un loc sigur pentru copii și persoanele vulnerabile. În gesturi simbolice puternice, a făcut și scuze istorice, cum ar fi cele adresate popoarelor indigene din Canada pentru rolul Bisericii în sistemul școlilor rezidențiale. Cu toate acestea, gestionarea crizei abuzurilor rămâne o provocare continuă, cu impact profund asupra credibilității Bisericii.

Un concept cheie promovat de Papa Francisc este cel de „sinodalitate”. Acesta se referă la un mod de a fi Biserică bazat pe „mersul împreună” (sensul etimologic al cuvântului „sinod”), implicând ascultarea reciprocă, dialogul și discernământul comun între toți membrii Poporului lui Dumnezeu – laici, clerici, persoane consacrate – în procesele de luare a deciziilor. Francisc a pus în practică acest concept prin revitalizarea Sinodului Episcopilor, prin înființarea Consiliului Cardinalilor (un grup de consilieri apropiați din întreaga lume) și, mai ales, prin lansarea unui proces sinodal global în 2021, care implică consultări la nivel local, diecezan, național și continental, culminând cu adunări la Roma. Această abordare își are rădăcinile în tradiția Bisericii primare, dar și în spiritualitatea iezuită, care pune accent pe consultare și discernământ comunitar.

Implementarea acestor reforme, fie ele structurale, financiare sau culturale, nu a fost lipsită de dificultăți. Procesul a fost adesea lent – reforma Curiei a durat nouă ani – și a întâmpinat rezistență din partea unor sectoare ale Bisericii obișnuite cu vechile practici. Acest lucru subliniază complexitatea transformării unei instituții globale cu o istorie de două milenii și limitele inerente ale schimbării impuse de sus, chiar și cu autoritatea papală. Reformele lui Francisc par a fi un proces continuu, nu un eveniment finalizat.

#7. Călătorii apostolice și diplomație

Pontificatul Papei Francisc a fost marcat de o prezență internațională intensă, concretizată în numeroase călătorii apostolice – aproximativ 60 de țări vizitate până în prezent. Aceste vizite nu au fost simple tururi diplomatice, ci oportunități de întâlnire pastorală cu comunitățile catolice locale, de promovare a dialogului interreligios și de transmitere a mesajelor sale cheie pe scena mondială. Multe dintre destinațiile alese reflectă accentul său pe „periferii” – locuri confruntate cu sărăcia, conflictele, crizele migratorii sau aflate în afara centrelor tradiționale de putere catolică.

Printre cele mai notabile călătorii se numără:

România (2019): În anul 2019, Papa Francisc a efectuat o vizită apostolică de trei zile în România, la aproape 20 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea. De la București, Suveranul Pontif a mers la Șumuleu Ciuc, la Iași, apoi la Blaj. Peste tot, românii l-au întâmpinat în număr mare. Vizita de trei zile a Papei Francisc în România a avut loc sub îndemntul „Să mergem împreună!”;
Brazilia (2013): Prima sa călătorie internațională, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului de la Rio de Janeiro, a atras mulțimi impresionante (până la 3,5 milioane de pelerini la Liturghia de pe plaja Copacabana) și a lansat un apel tinerilor să nu fie „creștini part-time”;
Țara Sfântă (2014): O vizită cu puternice conotații ecumenice și interreligioase, incluzând o întâlnire istorică la Ierusalim cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului pentru a comemora 50 de ani de la întâlnirea dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras. Gesturi simbolice precum rugăciunea sa la Zidul de separație israelian din Cisiordania au atras atenția internațională;
Coreea de Sud (2014): Un mesaj puternic pentru pace și reconciliere în peninsula coreeană divizată;
Albania (2014): Alegerea surprinzătoare a Albaniei ca primă destinație europeană (în afara Italiei) a fost motivată de dorința de a onora o țară care a suferit sub comunism, dar care a devenit un model de armonie interreligioasă;
Turcia (2014): O nouă etapă în dialogul cu Islamul (vizită și rugăciune la Moscheea Albastră din Istanbul) și în apropierea de Ortodoxie (participare la liturghia de Sfântul Andrei alături de Patriarhul Bartolomeu);
Sri Lanka și Filipine (2015): În Sri Lanka, accentul a fost pus pe reconcilierea post-război civil. În Filipine, vizita a atras unele dintre cele mai mari mulțimi din istoria papalității;
America de Sud (Ecuador, Bolivia, Paraguay – 2015): O călătorie în inima continentului său natal, marcată de întâlniri cu comunități indigene și sărace. În Bolivia, a cerut iertare pentru „păcatele grave” comise de Biserică împotriva popoarelor indigene în timpul epocii coloniale;
Cuba și Statele Unite (2015): O vizită cu o importantă dimensiune diplomatică, venind după ce Vaticanul a jucat un rol discret în facilitarea dezghețului relațiilor dintre cele două țări. Francisc a devenit primul papă care s-a adresat unei sesiuni comune a Congresului SUA, pledând pentru abolirea pedepsei cu moartea, acțiuni împotriva schimbărilor climatice și o abordare umană a migrației;
Lampedusa (Italia – 2013): Deși o vizită în Italia, alegerea insulei Lampedusa, un punct fierbinte al crizei migranților din Mediterana, ca primă destinație în afara Romei, a fost un gest simbolic extrem de puternic, atrăgând atenția asupra tragediei migranților și refugiaților;
Emiratele Arabe Unite (2019): O vizită istorică în Peninsula Arabică, culminând cu semnarea, alături de Marele Imam al Al-Azhar, Ahmed el-Tayeb, a „Documentului despre Fraternitatea Umană pentru Pace Mondială și Conviețuire Comună”, un text fundamental pentru dialogul islamo-creștin.

• CITEŞTE ŞI: De ce este Herodot numit „părintele istoriei”?

Călătoriile sale sunt adesea punctate de gesturi interreligioase semnificative (întâlniri cu lideri ortodocși, rugăciuni în moschei, documente comune cu lideri musulmani) și de cereri de iertare pentru greșelile istorice ale Bisericii (față de indigeni, în contextul abuzurilor etc.).

Aceste călătorii și inițiative diplomatice subliniază rolul Papei Francisc pe scena internațională. Papa a intervenit în diverse crize, a pledat constant pentru pace, dezarmare și soluționarea conflictelor prin dialog. A fost o voce puternică în favoarea primirii și integrării migranților și refugiaților, criticând „globalizarea indiferenței”. Influența sa diplomatică pare să izvorască direct din abordarea sa pastorală: accentul pe întâlnirea personală, dialogul deschis cu interlocutori diverși (de la lideri politici și religioși la oameni obișnuiți și grupuri marginalizate) și puterea gesturilor simbolice (spălarea picioarelor refugiaților, rugăciunea la ziduri de separare ). Diplomația Vaticanului sub Francisc este, în esență, o diplomație a întâlnirii și a milostivirii aplicată la scară globală.

#8. Dincolo de tron: omul Jorge Bergoglio

În spatele imaginii publice a Suveranului Pontif se află Jorge Mario Bergoglio, un om cu gusturi personale, pasiuni și un stil de comunicare direct, care adesea estompează granițele dintre persoana privată și rolul public. Aceste aspecte contribuie la percepția sa ca fiind un lider autentic și abordabil.

Două dintre pasiunile sale binecunoscute își au rădăcinile în cultura sa argentiniană. Era un iubitor recunoscut al tangoului, muzica emblematică a Buenos Aires-ului, pe care a recunoscut că l-a dansat în tinerețe. Au existat momente pitorești legate de această pasiune, cum ar fi un flash mob cu mii de dansatori de tango în Piața Sfântul Petru pentru a-i sărbători ziua de naștere în 2014 sau grupul de dansatori care a venit să-i ofere o „milonga de rugăciune” în fața spitalului Gemelli în timpul convalescenței sale din 2025.

La fel de cunoscută este și dragostea sa pentru fotbal. Papa era un suporter devotat și membru cotizant (socio) al clubului de fotbal San Lorenzo de Almagro din Buenos Aires, o echipă cu o istorie legată de Biserică, fiind fondată la începutul secolului XX de un preot salezian, Lorenzo Massa, pentru a oferi tinerilor o alternativă la pericolele străzii. Păstrează cu mândrie carnetul de membru și a primit de-a lungul timpului tricouri ale echipei. Aceste hobby-uri îl ancorează într-o cultură populară și îl fac mai relatabil pentru milioane de oameni din întreaga lume.

O altă caracteristică distinctivă a pontificatului său este obiceiul de a suna personal, în mod spontan, oameni obișnuiți care îi scriau pentru a-i împărtăși problemele sau bucuriile. Au devenit celebre cazuri precum cel al unei femei însărcinate, părăsită de partenerul ei, căreia Papa i-a oferit încurajare și chiar s-a oferit să-i boteze copilul; al unui bărbat care își pierduse fratele ucis; al unei victime a unui viol; al unui student îngrijorat de viitorul său profesional; sau al unei mame care căuta adevărul despre dispariția fiicei sale cu zeci de ani în urmă. Aceste apeluri telefonice, adesea făcute de pe un telefon mobil personal, ocolesc canalele oficiale ale Vaticanului și reprezintă o expresie directă a dorinței sale de apropiere pastorală și compasiune („a suferi împreună cu celălalt” ). Deși Vaticanul, din motive de confidențialitate și pentru a evita imposturile, nu confirmă de obicei aceste conversații private, ele au contribuit semnificativ la imaginea sa de păstor apropiat de oameni.

#9. Gesturi mici, declarații mari

Tema smereniei, atât de evidentă în anii săi din Buenos Aires, a continuat să fie un laitmotiv al pontificatului său, manifestată printr-o serie de gesturi concrete. A ales să locuiască în reședința Santa Marta, o casă de oaspeți din Vatican, în locul opulentului Palat Apostolic. A continuat să poarte aceeași cruce pectorală simplă și pantofi negri obișnuiți. La începutul pontificatului, a optat pentru mașini mai modeste (precum un Ford Focus menționat într-o relatare ).

Imediat după alegerea sa, Papa Francisc a insistat să se întoarcă la casa de oaspeți unde stătuse în timpul conclavului pentru a-și plăti personal nota de plată și a preferat să ia autobuzul alături de ceilalți cardinali înapoi la reședință, în loc să folosească limuzina papală. În liturghia din Joia Mare, a continuat și a extins practica spălării picioarelor, incluzând nu doar bărbați, ci și femei, deținuți, refugiați, persoane cu dizabilități și chiar non-creștini, subliniind mesajul slujirii universale. Aceste alegeri, deși aparent minore, funcționează ca o comunicare non-verbală puternică, întărind viziunea sa despre o Biserică slujitoare și o papalitate mai puțin monarhică și mai mult pastorală.

Toate aceste elemente – pasiunile personale, comunicarea directă, gesturile de simplitate – contribuie la o percepție publică de autenticitate. Ele par să indice o integrare conștientă a înclinațiilor personale în ministerul papal, unde stilul personal devine o formă de cateheză și o modalitate de a întruchipa mesajul de smerenie și apropiere pe care îl predică.

#10. Moștenire și percepție: impactul Papei Francisc

La peste un deceniu de la alegerea sa, pontificatul Papei Francisc a lăsat o amprentă distinctă asupra Bisericii Catolice și a percepției acesteia în lume. Accentul său constant pe milostivire, pe apropierea de săraci și marginalizați, pe necesitatea dialogului interreligios și intercultural, pe reforma structurilor ecleziastice și pe responsabilitatea ecologică a modelat discursul și prioritățile Bisericii în secolul XXI. Promovarea sinodalității ca mod de funcționare a Bisericii și numirea de episcopi și cardinali care împărtășesc viziunea sa pastorală sunt elemente care ar putea avea un impact pe termen lung asupra direcției instituției.

Moștenirea Papei Francisc este încă în curs de formare, iar pontificatul său a fost marcat de dezbateri. Multe lucruri le vom afla de acum înainte, după trecerea la cele veșnice a Papei Francisc. Învățăturile sale despre familie (Amoris Laetitia) și, mai recent, documentul Fiducia Supplicans (care permite binecuvântări non-liturgice pentru cupluri de același sex sau aflate în situații „neregulate”), continuă să genereze discuții aprinse despre relația dintre doctrină și pastorație. Implementarea reformei Curiei și a celei financiare este un proces de durată, iar eficacitatea răspunsului la criza abuzurilor rămâne sub scrutiniu. Un aspect esențial al impactului său pare să fie schimbarea de ton, de priorități și de abordare în exercitarea ministerului petrin.

Deși doctrinele fundamentale ale Bisericii au rămas în mare parte neatinse, accentul pus pe milostivire ca principiu hermeneutic, deschiderea către dialog, atenția acordată periferiilor existențiale și geografice și stilul său personal de conducere reprezintă o schimbare semnificativă față de pontificatele anterioare. Acest „efect Francisc” este cel care, probabil, va defini cel mai pregnant locul său în istoria Bisericii.

Câteva concluzii despre Papa Francisc

Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, a fost o figură definitorie pentru Biserica Catolică a secolului XXI. Pontificatul său, început în 2013 după demisia istorică a Papei Benedict al XVI-lea, a fost caracterizat de o serie de premiere și de o orientare pastorală distinctă. Ca prim papă iezuit și primul din Lumea Nouă, el a adus o perspectivă nouă, modelată de experiența sa în Argentina, inclusiv anii dificili ai dictaturii militare și contactul direct cu sărăcia și inegalitățile sociale ca Arhiepiscop de Buenos Aires.

Stilul său personal, marcat de smerenie și simplitate – de la refuzul de a locui în Palatul Apostolic la utilizarea transportului public în anii de cardinalat – a semnalat o dorință de apropiere de credincioși și o critică implicită a clericalismului. Această abordare s-a reflectat în magisteriul său, unde temele centrale au fost milostivirea, „cultura întâlnirii”, grija față de cei marginalizați și nevoia ca Biserica să acționeze ca un „spital de campanie”, vindecând rănile cele mai urgente ale umanității. Documente cheie precum Evangelii Gaudium, Laudato Si’ și Fratelli Tutti au articulat această viziune, abordând probleme precum inechitatea economică, criza ecologică și nevoia de fraternitate universală.

Pe plan intern, Papa Francisc a inițiat reforme semnificative ale Curiei Romane (Praedicate Evangelium ) și ale finanțelor Vaticanului, vizând o mai mare transparență, eficiență și orientare misionară. A promovat sinodalitatea ca metodă de guvernare și a continuat eforturile, deși uneori criticate, de a aborda criza abuzurilor sexuale. Pe scena internațională, a fost un papă extrem de activ, cu numeroase călătorii apostolice, pledând constant pentru pace, dialog interreligios și drepturile migranților.

Deși popularitatea sa a fost ridicată în rândul multor catolici, pontificatul său a generat și controverse și polarizare, în special în legătură cu aplicarea pastorală a doctrinei în chestiuni precum familia și morala sexuală. Moștenirea Papei Francisc este una puternică, fiind clar că a remodelat percepția papalității și a impulsionat Biserica către o mai mare angajare în problemele lumii contemporane, cu un accent de neclintit pe mesajul central al milostivirii creștine.

Dumnezeu să-l odihnească!

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:

10 curiozități despre Papa Francisc, unul dintre cei mai umili și iubiți papi din istorie