Timp de aproape un secol, în peisajul bucureștean, o instituție aparte modela destinele tinerelor fete din familiile înstărite: pensionul. Mai mult decât o școală, acesta era un univers în care se cizela „muma de familie” ideală a epocii – o femeie cu o educație aleasă, dar și cu deprinderi practice esențiale. Finalitatea morală a educației feminine era atinsă printr-un melanj complex de discipline teoretice și abilități practice, de la arta conversației în limbi străine la secretele bucătăriei și ale croitoriei.

Piatra de temelie a fost pusă la 19 martie 1851, printr-un act semnat de domnitorul Barbu Știrbey, care hotăra înființarea unui „Pensionat domnesc de fete”. Așa cum reiese din paginile lucrării „Școala Centrală din București – 150 de ani de educație și cultură”, porțile instituției s-au deschis abia în anul următor, după găsirea unei clădiri corespunzătoare, a personalului didactic și a dotărilor necesare. Inițial, școala a funcționat într-o casă particulară de pe Podul Târgului de Afară, pentru ca din anul 1892 să se mute în localul propriu, impunătoarea clădire păstrată până astăzi.

O educație de prestigiu, o recompensă a statului

Pensionul era destinat cu precădere fiicelor de neam boieresc și ale înalților demnitari, ca o formă de recunoaștere și recompensă din partea statului pentru serviciile aduse de părinții lor. Tinerele cu vârste între 7 și 11 ani puteau beneficia de o bursă anuală de 60 de galbeni, o sumă considerabilă pentru acele vremuri. Printre primele 13 bursiere s-au numărat șase fiice de ofițeri, alături de vlăstare ale marilor familii boierești.[sursa]

pensionul domnesc
Pensionul domnesc

Curriculumul era croit pentru a forma o viitoare stăpână de casă desăvârșită. Se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, alături de științe precum religia, geografia, istoria universală și aritmetica. Paleta era completată de arte considerate indispensabile unei doamne – caligrafia, desenul, dansul, muzica și, desigur, „lucrul de mână”.

• CITEŞTE ŞI:  Cea mai mare pepită de aur găsită vreodată cântărea cât un om adult

Însă educația nu se oprea la teorie. Un accent deosebit se punea pe economia domestică. Elevele învățau tainele gătitului într-o bucătărie special amenajată, separată de cea a școlii, și exersau arta servirii mesei chiar în internat. Atelierele de lucru manual le deprindeau cu croitul și cusutul hainelor și al lenjeriei necesare unei familii, împlinind astfel viziunea educațională a vremii.

Pensionul domnesc: o lume a regulilor stricte și a uniformelor sobre

În anul 1861, regulamentul de funcționare a internatului a instituit un cod de conduită extrem de riguros, obligatoriu atât pentru eleve, cât și pentru familiile acestora. Ordinea cazonă era vizibilă și în ținuta cursantelor. Fiecare elevă avea o uniformă de „toată ziua” și una specială, pentru examene și ocazii festive.

O imagine vie a acestor uniforme ne este oferită de memorialista Annie Bentoiu, citată în volumul „Copilăria la români”:

„Uniformele noastre erau diferențiate, dar cu un aspect sever: între zece și paisprezece ani rochie de ațică în pătrațele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un șorț tot lung de poplin negru, guleraș brodat și fundă neagră; într-o parte, de un nasture al șorțului, atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Fetele din cursul superior – cincisprezece-optsprezece ani – aveau același model de uniformă, dar în carouri gri cu alb, ceea ce le dădea un caracter mai elegant și mai serios; cele mici erau obligate să li se adreseze cu «domnişoară».”

Acest univers funcționa ca un mecanism de ceasornic, în care fiecare angajat, de la director la portar, avea îndatoriri riguros definite. Portarul risca „destituirea imediată” dacă permitea cuiva accesul în afara orelor permise. Fiecare pedagog dormea în același dormitor cu elevele, păstrând cheia în loc sigur. Guvernanta supraveghea orele de meditație, programul de rugăciune și inspecta garderoba.

• CITEŞTE ŞI:  Atacul de la Pearl Harbor: cum au intrat SUA în cel de-Al Doilea Război Mondial

În vârful acestei piramide se afla directoarea, pe umerii căreia apăsau obligații educative, administrative și disciplinare. Aceasta era datoare „a corespunde cu părinții elevelor, a le da pururea sfătuiri în privința îndreptării acasă a caracterului fiicei lor, a-i face atenți asupra aplecărilor ce trebuie să combată și să privegheze în ea”.

sala de mese pension
Sala de mese

Moștenirea: de la „Zoia Kosmodemianskaia” la Școala Centrală

Prestigiul școlii a traversat deceniile, însă istoria zbuciumată a secolului XX și-a lăsat amprenta. În perioada regimului comunist, numele i-a fost schimbat de mai multe ori, devenind, printre altele, „Școala medie Mixtă Zoia Kosmodemianskaia”. Abia după 1990, instituția și-a recăpătat denumirea emblematică: Școala Centrală.

Publicitate

Poate cea mai elocventă mărturie despre amprenta lăsată de această instituție vine de la Florica Dimitrescu, consemnată în volumul „Copilăria la români” de Adrian Majuru:

„Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual (…) – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix. (…) Timp de patru ani și jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.”

O ordine universală născută din disciplină, rigoare și o educație menită să dăinuie o viață întreagă.

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante: