S-a auzit doar un ciocnit sec. Un sunet înfundat, lipsit de orice bucurie, atunci când sticla de șampanie Zarea, aruncată de Elena Ceaușescu, a lovit bordajul de oțel. În mulțime, marinarii prezenți la ceremonia din 28 mai 1977 au înlemnit. Tradiția mării, mai veche ca orice regim, fusese încălcată: nava „Independența” pleca pe mare nebotezată, căci sticla nu s-a spart.

Nimeni nu bănuia atunci că acel sunet ciudat nu prevestea doar ghinion, ci o tragedie națională și o minciună crudă care avea să otrăvească viețile a zeci de familii. La televizor, cenzura s-a asigurat că românii văd doar gestul triumfător, nu și impactul ratat.

Independența: un blestem la orizont

Cu o lungime de 304 metri și o înălțime de 42, „Independența” era mândria flotei, primul supertanc românesc de 150.000 de tone și nava-amiral a unei serii din care mai făceau parte „Unirea”, „Libertatea” și „Biruința”. La cârma sa, în primele 18 voiaje, s-a aflat comandantul Constantin Preda, omul care îi supraveghease construcția. Printr-o coincidență remarcabilă, nava a fost lansată la apă chiar de ziua lui, când împlinea 45 de ani.

Înaintea ultimului voiaj, Preda a rămas acasă pentru a-și rezolva niște probleme personale. L-a rugat pe bunul său prieten, Dorinel Mihai, să preia comanda pentru voiajul cu numărul 19. A fost o decizie care l-a bântuit toată viața. Comandantul Mihai și trupul său nu au mai fost găsiți niciodată.

15 noiembrie 1979: infernul pe Bosfor

În zorii zilei de 15 noiembrie 1979, în timp ce se pregătea să tranziteze strâmtoarea Bosfor venind din Libia cu o încărcătură de țiței, colosul românesc a fost lovit violent de nava grecească „Evriali”. Impactul a fost devastator. O scânteie a aprins iadul. „Independența” s-a transformat într-o torță gigantică, arzând aproape o lună fără încetare.

Bilanțul a fost crunt: din cei 45 de marinari aflați la bord, 42 și-au pierdut viața. Dintre supraviețuitori, astăzi mai trăiește doar timonierul Ioan Gomboșanu. Zece marinari au fost declarați dispăruți, înghițiți de flăcări și de ape. Dar pentru familiile care îi așteptau acasă, adevărata tragedie abia începea.

A doua tragedie: minciuna sigilată de Securitate

Într-o Românie care nu admitea eșecul, un asemenea dezastru era o pată inacceptabilă. Așa că statul a declanșat o a doua operațiune: cea a tăcerii. Cristina Boroiu este fiica timonierului Marin Boroiu, mort la 29 de ani. Mama ei, Caliopi, era însărcinată în trei luni. La plecare, parcă presimțind, tatăl ei i-a spus: „Dacă e băiat, să-l cheme Cristi”. Așa a primit ea numele de Cristina.

După tragedie, mamei sale, rămasă văduvă și cu un copil pe drum, i s-a sugerat că ar putea face întrerupere de sarcină. A refuzat. Vestea morții soțului a primit-o la serviciu, la CFR, citind-o pe banda rece a unui teleimprimator. Nu s-a recăsătorit niciodată. A crescut un copil care era jignit la școală cu apelativul „orfana” și a trăit cu o minciună teribilă.

„Morţii veneau împachetaţi în saci speciali, pe care nu aveai voie să îi desfaci, din ordinul Securităţii. Bunica mea a tăiat celofanul şi atunci a văzut că mortul nu era copilul ei. Tata avusese operaţie şi o dantură foarte bună, ori cadavrul pe care l-a primit mama avea dinţi de aur în gură şi nicio tăietură pe corp.”, a spus Cristina.

Forțați să tacă, au îngropat străinul în cimitirul din cartierul Palas. Timp de decenii, i-au făcut pomeni și i-au jelit pe un om pe care nu-l cunoșteau, o victimă a unei minciuni de stat.

Fata marinarului mort a crescut cu multe întrebări. La şcoală, colegii o jigneau şi o strigau „orfana“. „Nu ştiam ce înseamnă. Am scris acest cuvânt pe o foaie de hârtie şi m-am dus la mama s-o întreb ce înseamnă. În primii ani din viaţă mi s-a spus că tata a pierit într-un incendiu, dar nu ştiam numele navei şi nici în ce împrejurări. Mama nu a vorbit mult timp cu nimeni. Cred că de frică. O altă văduvă s-a dus să pună întrebări şi a fost ameninţată cu moartea“, a spus Cristina, conform Adevărul.

Acest act de o cruzime greu de imaginat nu a fost o eroare birocratică, ci o aplicare directă a metodelor Securității. Controlul informației și suprimarea oricărei forme de doliu public care ar fi putut genera solidaritate sau revoltă erau piloni ai menținerii puterii. Interzicând familiilor dreptul fundamental de a-și identifica și plânge morții, statul nu doar că ascundea amploarea dezastrului, ci le anula suferința, transformând o tragedie colectivă într-o serie de drame individuale, izolate și reduse la tăcere.

Tragedia în cifre și simboluri

Simbolul	Detaliul ascuns
🚢 Colosul mărilor	Cu 304 metri lungime, era mai înalt decât un bloc de 14 etaje.
🍾 „Botezul” ratat	Sticla de șampanie aruncată de Elena Ceaușescu nu s-a spart, un semn considerat blestemat de marinari.
🔥 Infernul de pe apă	Nava a ars neîntrerupt timp de aproape o lună după coliziune, devenind o epavă carbonizată.
💔 Prețul uman	Din 45 de membri ai echipajului, doar 3 au supraviețuit. 42 de vieți au fost pierdute.
🤫 Minciuna din sicriu	Familiile au primit trupuri neînsuflețite greșite, una dintre victime având dinți de aur, spre deosebire de ruda lor.
📝 Numele șters	Pentru a ascunde tragedia, macheta oficială a navei expusă în șantier a fost redenumită „Libertatea”.

Artefactele unei tragedii ascunse

Adevărul a început să iasă la iveală abia după 1990, în mare parte datorită eforturilor neobosite ale jurnalistului Constantin Cumpănă. Timp de 16 ani, el a adunat mărturii, fotografii și scrisori de la văduve și copii. A păstrat într-o cutie amintirile unei flote pierdute.

• Sticla de șampanie: piesa de muzeu se află acum la Muzeul Marinei din Constanța, donată chiar de Cumpănă, ca mărturie a prevestirii sumbre. Fusese păstrată de un inginer de la Șantierul Naval și i-a fost adusă jurnalistului în 1991;
• Macheta navei: pentru a șterge amintirea dezastrului, numele de pe macheta oficială expusă în șantierul naval a fost schimbat în „Libertatea”, numele unui alt petrolier. A fost nevoie de insistențele lui Cumpănă și ale fostului comandant Preda pentru ca, după 1990, numele corect să fie reinstalat.

Astăzi, Cristina Boroiu își duce fiul la muzeu pentru a-i arăta macheta navei unde a murit bunicul lui. Este un gest de recuperare a memoriei, o luptă pentru ca nicio altă generație să nu mai crească cu întrebări și cu adevăruri îngropate în sicrie sigilate. Tragedia navei „Independența” rămâne nu doar cel mai mare dezastru naval din istoria României, ci și o dovadă brutală a modului în care o dictatură poate ucide a doua oară: prin tăcere și minciună.

Constantin Cumpănă, decedat în anul 2024, a adunat în cartea sa, „Tragedia navei Independenţa, cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei româneşti“, unele din cele mai emoţionante mărturii ale familiilor celor care au murit în 1979. Autorul a mărturisit că a cules informaţii vreme de 16 ani. A păstrat până la finalul vieții, în casa sa, într-o cutie, fotografii ale foştilor marinari, scrisori trimise familiilor, mărturii impresionante. „Am vorbit cu văduvele, le-am scris şi mi-au răspuns“, spunea Cumpănă.

Acest articol a fost realizat prin coroborarea informațiilor din cartea de referință a jurnalistului Constantin Cumpănă, cu mărturiile publice ale urmașilor victimelor, precum Cristina Boroiu. Scopul nostru nu este doar de a comemora un eveniment tragic, ci și de a oferi contextul necesar pentru a înțelege complexitatea sa umană și istorică, onorând astfel memoria celor dispăruți și lupta pentru adevăr a familiilor lor.