Poliția în Egiptul antic: cum era asigurată ordinea și siguranța publică pe vremea vechilor egipteni?

Poliția în Egiptul antic: o necesitate socială – În orice societate, membrii comunității înțeleg că trebuie să-și controleze anumite impulsuri pentru a putea trăi în armonie cu ceilalți. De-a lungul istoriei, fiecare civilizație a stabilit un sistem de legi care subliniază că beneficiile coexistenței pașnice sunt mai importante decât satisfacerea dorințelor egoiste. Oricine acționa în detrimentul altora suporta consecințele.

În Egiptul antic, conceptul fundamental care reglementa comportamentul era ma’at – principiul armoniei și echilibrului. Personificată sub forma unei zeițe, ma’at fusese stabilită încă de la crearea lumii și era considerată cheia funcționării ordinii divine.

Egiptenii credeau că respectarea acestui principiu asigura o existență armonioasă și garanta accesul în viața de apoi. După moarte, sufletul fiecărei persoane era judecat: inima sa era cântărită pe o balanță alături de pana albă a zeiței ma’at. Dacă era mai grea – încărcată fiind de fapte egoiste și nedrepte –, sufletul nu putea accede în paradis și, pe cale de consecință, era distrus. A trăi conform ma’at însemna echilibru, respect pentru sine, familie, comunitate și societate în ansamblu. Acest respect se extindea și asupra lumii naturale, a animalelor și a dimensiunii spirituale, populată de zei și spirite.^[sursa]

De la moralitate la lege: Poliția în Egiptul antic

Totuși, oamenii nu respectau întotdeauna acest ideal. Egoismul și conflictele erau inevitabile, astfel că egiptenii au fost nevoiți să instituie reguli mai stricte decât simpla recomandare de a trăi în mod echilibrat. Însă legile, oricât de bine concepute, ar fi rămas doar sugestii dacă nu ar fi existat o autoritate care să le impună. Astfel a apărut meseria de polițist.

În timpul Vechiului Regat (c. 2613–2181 î.Hr.), nu exista o forță de poliție oficială. Monarhii aveau gărzi personale care le protejau viața și proprietățile, iar nobilii își angajau propriii paznici, aleși dintre egipteni de încredere din medii respectabile.

O schimbare a avut loc spre sfârșitul Vechiului Regat, în timpul Dinastiei a V-a, când regii și aristocrații au început să-și selecteze gărzile din rândul militarilor și al foștilor soldați. De asemenea, au recrutat războinici străini, precum temutul corp al Medjay, provenit din Nubia.

Această poliție timpurie, înarmată cu bastoane de lemn, avea misiunea de a păzi locurile publice – piețe, temple, parcuri – și folosea câini și maimuțe dresate pentru a prinde infractorii.

De la haos la ordine: evoluția poliției și justiției în Egiptul antic

Un relief dintr-un mormânt al Dinastiei a V-a, aparținând lui Khnumhotep și Niankhkhnum, înfățișează o scenă neobișnuită: un ofițer de poliție prinde un hoț în piață cu ajutorul unei maimuțe dresate. Animalul îl apucă de picior pe fugar, ținându-l pe loc până când polițistul îl poate aresta. Câinii erau folosiți în mod similar, atât pentru prinderea infractorilor, cât și ca paznici. Cele mai frecvent reprezentate rase de câini polițiști în această perioadă erau Basenji și Ibizan.

Odată cu prăbușirea Vechiului Regat și începutul Primei Perioade Intermediare (2181-2040 î.Hr.), autoritatea centrală a slăbit, iar guvernatorii locali (nomarhii) au preluat puterea în regiunile lor. Documentele acestei epoci sunt rare, din cauza lipsei unei administrații puternice, dar se pare că sistemul de protecție s-a menținut: elita angaja gărzi private, adesea recrutate dintre soldați cu experiență, în special din rândurile nubienilor.

Beduinii erau plătiți pentru a patrula frontierele și pentru a proteja caravanele comerciale, în timp ce gărzi egiptene supravegheau domeniile aristocrației. Cum Egiptul nu avea o armată permanentă în această perioadă, aceste forțe erau și detașate pentru a apăra fortărețele de la graniță, a păzi mormintele regale și a escorta comercianții în expedițiile lor.

Regatul Mijlociu: profesionalizarea armatei și a poliției

O schimbare semnificativă a avut loc în timpul Regatului Mijlociu (2040-1782 î.Hr.), odată cu formarea primei armate permanente sub domnia lui Amenemhat I, fondatorul Dinastiei a XII-a. Acești soldați profesioniști au fost staționați în garnizoane de-a lungul granițelor și au însoțit expedițiile comerciale regale.

În această perioadă, gărzi recrutate ad-hoc au fost înlocuite de o poliție profesionistă, specializată în menținerea ordinii și aplicarea legii. În paralel, a fost instituit un sistem judiciar mai eficient.

Anterior, procesele erau judecate de un grup de scribi și preoți, care analizau dovezile și consultau zeitățile. Însă corupția era frecventă – cei bogați își puteau cumpăra libertatea. Regatul Mijlociu a schimbat acest sistem prin crearea funcției de judecător profesionist, o persoană instruită în drept, plătită de stat și, teoretic, incoruptibilă. Acest progres a condus la dezvoltarea instanțelor și la apariția unor noi funcții juridice: executori judecătorești, scribi, poliție judiciară, detectivi și interogatori.

A Doua Perioadă Intermediară: criză și mercenari legendari

În timpul celei de-A Doua Perioade Intermediare (c. 1782-1570 î.Hr.), Egiptul s-a confruntat din nou cu o guvernare centrală slabă. Hyksos, un popor străin, a ocupat Delta Nilului și o mare parte din Egiptul de Jos, în timp ce nubienii au avansat din sud, stabilindu-se în Egiptul de Sus.

Însă unii nubieni au ales să își vândă serviciile prinților din Teba, devenind mercenari în armatele locale și paznici pentru caravanele comerciale. Aceștia erau războinicii Medjay, celebri pentru curajul și îndemânarea lor în luptă.

Odată cu recucerirea Egiptului de către Ahmose I (c. 1570-1544 î.Hr.), Medjay au fost înrolați oficial în armata sa. După restaurarea ordinii, ei au devenit nucleul primei poliții profesioniste din Egipt.

Poliția și justiția în Noul Regat al Egiptului: ordine, lege și religie

Odată cu domnia lui Ahmose I, Egiptul a intrat în epoca Noului Regat (c. 1570 – c. 1069 î.Hr.), perioadă în care forțele de poliție au devenit mai organizate, iar sistemul judiciar a fost reformat și consolidat. Deși Egiptul antic nu avea avocați în sensul modern, practica de a permite martorilor să depună mărturie în favoarea acuzatului a devenit obișnuită. Un ofițer al instanței era responsabil de urmărirea penală, iar poliția avea roluri multiple: procurori, interogatori, executori judecătorești și administratori ai pedepselor.

Poliția egipteană nu se ocupa doar de aplicarea legilor civile și penale. Exista și o unitate specializată formată din preoți, care veghea asupra respectării legilor templului. Acești ofițeri aveau responsabilități extinse, de la protejarea templelor și mormintelor până la prevenirea comportamentului inadecvat la festivaluri religioase sau în timpul ritualurilor sacre.

Organizare și structura forțelor de poliție

Deși faraonul era, în teorie, comandantul suprem al armatei și poliției, în practică, această responsabilitate revenea vizirului, cel mai înalt funcționar din sistemul judiciar. Vizirul numea judecătorii și desemna șeful poliției, un titlu care a rămas Șeful Medjay, o moștenire de pe vremea când poliția egipteană era alcătuită în principal din războinici nubieni.

În mod tradițional, Șeful Medjay era întotdeauna un egiptean, care avea ca adjuncți alți egipteni. Nubienii continuau însă să joace un rol esențial în menținerea ordinii, fiind gărzi de corp ale faraonului, patrulând piețele, protejând caravanele comerciale și supraveghind locurile publice.

Poliția era organizată pe mai multe niveluri:

• Șeful Medjay coordona întreaga forță;
• Subordonații săi supervizau unități în diferite orașe și regiuni;
• Acești subșefi își alegeau proprii adjuncți și repartizau jandarmi în diferite circumscripții.

Deși toate secțiile de poliție răspundeau în ultimă instanță în fața vizirului, în practică, fiecare unitate era controlată de șeful ei direct. O excepție o reprezenta poliția templului, care se afla sub autoritatea preotului-șef al templului respectiv. Totuși, chiar și acești polițiști erau, în final, subordonați vizirului.

Un aspect interesant al sistemului egiptean era că ofițerii de poliție nu depuneau un jurământ, așa cum se practică astăzi. Se considera că fiecare persoană își înțelegea locul în societate, conform principiului ma’at – ordinea cosmică și echilibrul divin – și își îndeplinea îndatoririle în consecință.

Unități specializate și responsabilități specifice

Forțele de poliție egiptene erau organizate pe diferite unități, fiecare având atribuții clare:

• Jandarmii urbani patrulau orașele și piețele pentru a preveni infracțiunile;
• Gărzile regale protejau faraonul și membrii familiei sale;
• Paza comercială însoțea caravanele și expedițiile regale;
• Poliția templului, formată din preoți, nu doar păzea templele, ci și monitoriza comportamentul credincioșilor, intervenind dacă ritualurile erau practicate incorect sau dacă festivalurile religioase degenerau.

Prin această organizare complexă, Noul Regat al Egiptului a reușit să mențină ordine și disciplină, asigurând nu doar respectarea legilor civile, ci și protejarea ordinii sacre a zeilor.

Egiptologul Margaret Bunson subliniază că poliția templului era formată, de obicei, din preoți însărcinați cu menținerea sfințeniei complexelor religioase. Regulamentele stricte privind comportamentul, puritatea și atitudinea în timpul ceremoniilor impuneau o supraveghere atentă. Templele își păstrau propriile forțe de ordine pentru a menține disciplina și armonia spirituală.

Pe lângă poliția templului, existau unități specializate în:

• Protejarea caravanelor comerciale de tâlhari;
• Paza frontierelor și a necropolelor regale;
• Supravegherea sclavilor (mai ales în mine);
• Asigurarea securității clădirilor administrative din marile orașe.

În această perioadă, câinele din rasa Molossus (asemănător celor din rasa Cane Corso, dispărut în prezent) a devenit câinele preferat al poliției, fiind folosit în special pentru paza mormintelor și a locurilor publice.

În comunitățile rurale, problemele judiciare erau de obicei rezolvate la nivel local, prin consilierea unui bătrân din sat, dar chiar și aceste sate mici aveau uneori un jandarm responsabil cu aplicarea legii.

În ultimele decenii ale Noului Regat, jefuirea mormintelor a devenit o problemă gravă, atingând proporții aproape epidemice între anii 1100 și 1069 î.Hr. Pe măsură ce statul egiptean se prăbușea treptat, birocrația care finanța salariile muncitorilor, judecătorilor și polițiștilor s-a destrămat.

Cel mai faimos exemplu al acestui colaps este greva muncitorilor funerari din Deir el-Medina (din jurul anului 1157 î.Hr.), considerată prima grevă a muncii din istorie. Nemulțumiți de întârzierea plăților, unii muncitori și-au abandonat uneltele și au protestat, în timp ce alții au decis să fure din mormintele pe care ar fi trebuit să le construiască și să le păzească.

Poliția și corupția în fața jafurilor

Prinderea jefuitorilor în flagrant era extrem de dificilă, iar urmărirea lor în justiție era și mai complicată. Puterea slăbită a guvernului însemna că polițiștii, scribii și judecătorii trebuiau să găsească propriile metode de supraviețuire, iar uneori asta însemna acceptarea de mită chiar de la hoții prinși.

Documentele judiciare ale epocii arată numeroase cazuri în care jefuitorii erau interogați, judecați și pedepsiți, dar există și dovezi clare că mulți dintre ei își puteau cumpăra libertatea folosind chiar obiectele furate.

Pe măsură ce Egiptul intra într-o nouă perioadă de instabilitate, poliția, cândva o instituție respectată, devenea tot mai vulnerabilă la corupție, incapabilă să protejeze mormintele regale și să mențină ordinea.

Pe măsură ce Noul Regat se apropia de colaps, corupția a devenit o problemă endemică, afectând toate clasele sociale. Funcționari, preoți, muncitori și chiar cei însărcinați cu aplicarea legii participau la jafuri sau acceptau mită pentru a le trece cu vederea.

Un exemplu ilustrativ este cazul unui preot, unui muncitor și unui paznic de necropolă, toți implicați într-un jaf. Fiul preotului, Nesuamon, a fost interogat atât ca martor, cât și ca suspect: „Preotul, Nesuamon, fiul lui Paybek, a fost adus aici din cauza tatălui său. A fost examinat prin bătaie cu toiagul. Ei i-au spus: «Spune cum a plecat tatăl tău cu oamenii care erau cu el.» El a spus: «Tatăl meu a fost cu adevărat acolo. Eram doar un copil mic și nu știu cum a făcut-o.»”

Interogatoriul a continuat sub bastonadă – o metodă de tortură aplicată pe palmele mâinilor și pe tălpile picioarelor, menită să obțină mărturisiri: „L-am văzut pe muncitor, Ehatinofer, în timp ce se afla în locul unde se află mormântul, împreună cu paznicul, Nofer, fiul lui Merwer, și meșterul ___. În total, trei bărbați. Ei sunt cei pe care i-am văzut clar. Într-adevăr, aurul a fost luat și ei sunt cei pe care îi cunosc.”

Afirmația lui Nesuamon că era „doar un copil mic” nu trebuie interpretată literal – el încerca doar să se disocieze de infracțiune. Soarta sa, precum și a celorlalți acuzați, rămâne necunoscută, dar pedeapsa pentru jaf de morminte era severă: biciuire, amputarea nasului sau a mâinii și, în unele cazuri, execuție.

Justiția egipteană: vinovat până la proba contrarie

În instanțele egiptene, vina era prezumată, iar inculpatul trebuia să-și demonstreze nevinovăția dincolo de orice îndoială. Unele documente arată că indivizi torturați refuzau să mărturisească și erau eliberați. Totuși, chiar și după exonerare, stigmatul rămânea: un fost acuzat putea fi menționat ani mai târziu ca „marele criminal”, chiar dacă fusese declarat nevinovat.

Declinul forțelor de poliție

Odată cu începutul celei de-A Treia Perioade Intermediare (c. 1069-525 î.Hr.), forțele de poliție și sistemul de justiție au devenit din ce în ce mai ineficiente.

Spre deosebire de Noul Regat, când un guvern centralizat asigura stabilitate și birocrație, în această perioadă Egiptul era fragmentat. Puterea era împărțită între Tanis și Teba, iar conflictele interne și războaiele civile au făcut imposibilă menținerea unei forțe de poliție funcționale.

Documentele istorice din această epocă sunt rare, ceea ce sugerează că instabilitatea politică a dus la un colaps al administrației. Corupția, ineficiența și conflictele au transformat Egiptul într-un stat slab, în care aplicarea legii devenise o umbră a ceea ce fusese odinioară.

Deși forțele de poliție și sistemul judiciar continuau să funcționeze în cea de-A Treia Perioadă Intermediară, acestea erau departe de idealurile anterioare. Corupția era larg răspândită, iar principiul ma’at – echilibrul cosmic și dreptatea socială – devenise mai mult un concept teoretic decât o realitate aplicată.

Judecătorii, scribii și poliția puteau fi cumpărați cu mită, iar abuzurile comise de cei care trebuiau să mențină ordinea erau o practică obișnuită. Sub dinastia a XXI-a, întemeiată de Smendes, ofițerii de poliție nu doar că acceptau mită pentru a închide ochii la crime, ci extorcau direct cetățenii.

Un exemplu elocvent este Papirusul de Any (Papirus Boulaq IV), care oferă un sfat remarcabil:

„Împrieteniți-vă cu heraldul (polițistul) din cartierul vostru,
nu-l face să se supere pe tine.
Dă-i mâncare din casa ta,
Nu-i neglija cererile;
Spune-i: «Bine ai venit, bine ai venit aici.»
Cel care face acest lucru nu se face vinovat.”

Deși acest pasaj ar putea fi interpretat ca o recomandare de a fi prietenos cu polițistul local, formularea sa lasă de înțeles că era o necesitate, nu un simplu sfat. Ultima frază – „nici o vină nu i se cuvine celui care o face” – sugerează că cei care ofereau daruri și favoruri poliției se protejau de posibile acuzații sau persecuții.

Fiindcă un acuzat era presupus vinovat până la proba contrarie, iar mărturia unui polițist avea o greutate mult mai mare decât a unui simplu cetățean, era esențial să fii în relații bune cu autoritățile locale.

Dacă în perioada Noului Regat exista un anumit nivel de control și responsabilitate asupra poliției și judecătorilor, în cea de-A Treia Perioadă Intermediară, acest sistem de supraveghere s-a prăbușit complet. Corupția din sistemul de justiție – de la judecători și scribi până la poliție – este bine documentată în această perioadă și a continuat până în epocile ulterioare.

Reformele Ptolemeice și sfârșitul poliției egiptene

În timpul dinastiei Ptolemeice (323-30 î.Hr.), s-au făcut eforturi pentru reformarea forțelor de poliție, iar integritatea acestora a crescut față de epocile anterioare. Cu toate acestea, nu au mai atins nivelul de eficiență și respectabilitate din timpul Regatului Nou.

Declinul forțelor de ordine a fost privit de egipteni ca o trădare a principiului ma’at, iar greva muncitorilor funerari din Deir el-Medina (c. 1157 î.Hr.) a rămas în istorie ca un simbol al eșecului guvernului de a proteja poporul. După Noul Regat, ma’at nu a mai avut niciodată aceeași semnificație culturală.

Deși primii faraoni ptolemeici au încercat să reînvie măreția Egiptului, acest ideal nu a fost o prioritate pentru regii succesivi. Armatele ptolemeice, și nu poliția, au devenit principala forță de ordine, fiind responsabile de protejarea caravanelor, frontierelor și palatelor regale.

După anexarea Egiptului de către Roma, poliția egipteană a devenit irelevantă. Soldații romani au preluat responsabilitățile de securitate, iar vechiul sistem de poliție a dispărut complet din înregistrările istorice.