Jacob Nufer este considerat a fi autorul primei cezariene reușite din istoria recentă, deși această tehnică nu este una modernă. Operația cezariană își are rădăcinile adânc înfipte în istoria umanității, iar legende despre nașteri miraculoase, în care atât mama, cât și copilul au supraviețuit acestei proceduri, pot fi găsite deopotrivă în culturile occidentale și în cele non-occidentale. Mitologia greacă povestește cum Apollo însuși l-a adus pe lume pe Asclepius, viitorul fondator al celebrului cult al medicinei, extrăgându-l direct din pântecele mamei sale.
Operația cezariană: o scurtă istorie
Referințe numeroase la această intervenție chirurgicală apar în folclorul antic hindus, egiptean, grecesc, roman, dar și în alte tradiții europene. Mai mult, gravuri antice din China par să înfățișeze procedura efectuată pe femei vii. Texte evreiești vechi, precum Mișna și Talmudul, conțineau deja prevederi specifice: interziceau dreptul de primogenitură pentru gemenii născuți prin cezariană și scuteau femeile care nășteau astfel de ritualurile de purificare.
Cu toate acestea, începuturile istoriei cezarienei rămân învăluite în mit, iar acuratețea relatărilor este adesea îndoielnică. Chiar și originea termenului „cezariană” pare să fi fost distorsionată de-a lungul timpului. O credință populară leagă denumirea de nașterea chirurgicală a lui Iulius Cezar, însă acest scenariu este improbabil, întrucât se știe că mama sa, Aurelia, a trăit suficient de mult pentru a primi vești despre invazia fiului ei în Britania. La acea vreme, procedura era rezervată aproape exclusiv mamelor care erau deja decedate sau pe moarte, reprezentând o ultimă încercare de a salva copilul pentru un stat dornic să-și sporească populația.
O origine mai plauzibilă se regăsește în legea romană promulgată sub Iulius Cezar, care decreta că trupurile tuturor femeilor însărcinate ce urmau să fie executate trebuiau deschise chirurgical; de aici ar putea deriva termenul „cezarian”. Alte posibile surse latine includ verbul „caedere”, a tăia, și termenul „caesones”, aplicat copiilor născuți prin intervenții post-mortem. În cele din urmă, însă, nu putem fi siguri de unde sau când a apărut exact această denumire.
Până în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, procedura era cunoscută sub numele de „operație cezariană”. Această terminologie a început să se schimbe odată cu publicarea, în anul 1598, a tratatului despre moașe al lui Jacques Guillimeau, care a introdus termenul „secțiune”. Treptat, „secțiunea” a înlocuit „operația”. De-a lungul evoluției sale, secțiunea cezariană a avut semnificații diferite pentru oameni diferiți, în epoci diferite. Indicațiile medicale s-au schimbat dramatic din Antichitate până în prezent.
În ciuda referințelor rare la intervenții pe femei în viață, scopul inițial era, în esență, recuperarea pruncului dintr-o mamă decedată sau muribundă. Acest lucru se făcea fie în speranța, adesea deșartă, de a salva viața copilului, fie pentru a îndeplini o cerință religioasă care dicta ca pruncul să fie înmormântat separat de mamă. Mai presus de orice, era o măsură de ultim resort; salvarea vieții mamei nu intra în calcul. Abia în secolul al XIX-lea, această posibilitate a început să devină o realitate palpabilă pentru lumea medicală.
Au existat, totuși, și relatări sporadice despre eforturi eroice de a salva viețile femeilor. Deși Evul Mediu este considerat, în general, o perioadă de stagnare pentru știință și medicină, unele dintre aceste povești despre cezariene au contribuit la menținerea vie a speranței că operația ar putea fi, într-o zi, realizată cu succes.[sursa]
Jacob Nufer și prima cezariană reușită
Prima mențiune scrisă despre o mamă și un copil care au supraviețuit unei astfel de intervenții provine din Elveția anului 1500, când un anume Jacob Nufer, de meserie castrator de porci, a efectuat operația propriei soții. După mai multe zile de travaliu chinuitor și cu asistența a 13 moașe, femeia tot nu putea naște. Soțul ei disperat a obținut, în cele din urmă, permisiunea autorităților locale de a încerca o cezariană.
În mod remarcabil, mama a supraviețuit și, ulterior, a mai născut pe cale naturală alți cinci copii, inclusiv o pereche de gemeni. Pruncul născut prin cezariană a trăit până la venerabila vârstă de 77 de ani. Deoarece această istorisire a fost consemnată abia 82 de ani mai târziu, istoricii moderni îi pun la îndoială veridicitatea.
Un scepticism similar planează și asupra altor rapoarte timpurii despre nașteri abdominale – fie că este vorba de intervenții efectuate de femeile însăși, fie de nașteri accidentale, rezultate în urma unor atacuri ale animalelor cu coarne, care sfâșiau cavitatea peritoneală a mamei.
Istoria cezarienei poate fi înțeleasă cel mai bine dacă o plasăm în contextul mai larg al istoriei nașterii și a medicinei, domenii care au fost, la rândul lor, marcate de transformări dramatice. Multe dintre primele cezariene reușite au avut loc în zone rurale izolate, lipsite de personal și de facilități medicale. În absența unor comunități medicale rigide, operațiile puteau fi realizate fără consultarea unui specialist, ceea ce însemna, paradoxal, o intervenție mai timpurie în travaliu, când mama nu era încă epuizată, iar fătul avea șanse mai mari.
Faptul că aceste operații erau efectuate pe mese de bucătărie sau în paturi simple, fără acces la facilitățile spitalicești, a reprezentat, probabil, un avantaj până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Chirurgia în spitale era un focar de infecții transmise de la un pacient la altul, adesea prin mâinile nespălate ale personalului medical. Acești factori ar putea explica succese altminteri de neconceput, precum cel al lui Jacob Nufer.
Datorită meseriei sale în domeniul creșterii animalelor, Jacob Nufer poseda, de asemenea, cunoștințe anatomice, chiar dacă rudimentare. Unul dintre primii pași în efectuarea oricărei operații este înțelegerea organelor și țesuturilor implicate – cunoștințe greu de dobândit până în epoca modernă. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, odată cu înflorirea Renașterii, numeroase lucrări au început să ilustreze în detaliu anatomia umană.
Monumentala lucrare a lui Andreas Vesalius, „De Corporis Humani Fabrica”, publicată în anul 1543, descria, de exemplu, structurile genitale și abdominale feminine. În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, anatomiștii și chirurgii și-au extins substanțial cunoștințele.
Până la finalul secolului al XIX-lea, accesul mai larg la cadavre umane și o nouă abordare în educația medicală le-au permis studenților să învețe anatomia prin disecție personală. Această experiență practică le-a rafinat înțelegerea și i-a pregătit mult mai bine pentru sala de operație. La acea vreme, desigur, acest nou tip de educație medicală era încă un privilegiu exclusiv masculin.
Începând cu secolul al XVII-lea, un nou val a început să schimbe dinamica din camera de nașteri: ascensiunea obstetricienilor bărbați. La începutul anilor 1600, clanul Chamberlen din Anglia a introdus forcepsul, un instrument menit să extragă fetușii blocați în canalul de naștere, care altfel ar fi fost sacrificați. Pretenția bărbaților asupra autorității de a mânui aceste noi instrumente i-a ajutat să preia controlul profesional asupra actului nașterii. În următoarele trei secole, medicii bărbați au acaparat treptat acest rol de la moașele tradiționale, diminuându-le autoritatea și transformându-le, încetul cu încetul, într-o prezență secundară.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante: