Primul Cod penal din România, adoptat de A. I. Cuza, pedepse drastice pentru corupţie

Primul Cod penal din istoria României moderne a fost adoptat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Acest cod conţinea şi capitole referitoare la faptele de corupţie, adaptate la realităţile acelor vremuri.

Codul penal a lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri, a intrat în vigoare în anul 1864.

Acesta era considerat, la acea vreme, unul dintre cele mai moderne coduri din Europa.

Primul Cod penal – pedepse drastice pentru corupţie

Inspirat din codurile penale prusace şi franceze, Codul penal al lui Cuza includea, pentru prima dată, şi infracţiunile de corupţie.

În unele cazuri, cei găsiţi vinovaţi pentru această infracţiune erau condamnaţi şi la închisoare pe viaţă.

Acurateţea codului penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea mergea până la individualizarea faptelor de corupţie, în funcţie de categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi de această infracţiune.

De exemplu, o categoria de funcţionari publici pentru care pedepsele erau dintre cele mai drastice erau judecătorii.

La categoria “Despre mituirea funcţionarilor publici”, inclusă în capitolul “Crime si delicte comise de functiunari publici in exercitiul functiunii lor”, găsim o infracţiune care face referire expres la magistraţii corupţi.

“Daca mituirea s-a urmat asupra unui judecător sau jurat pronunţănd în materii criminale în favorea sau în contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul închisoarei şi pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viaţa; el va pierde şi dreptul la pensiune. Dacă mituirea s-a urmat asupra unui jurat pronunţănd în materii de expropriaţiune, pedeapsa va fi închisoarea dela un an până la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viaţa şi a dreptului de pensiune”, se arată într-un articol din Codul Penal din timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Abuzul în serviciu, pedepsit de Codul penal

În acelaşi Cod penal, găsim referiri şi la una dintre cele mai des întâlnite infracţiuni din ultimii ani, cea de abuz în serviciu._[1]

În Codul penal al lui Cuza această infracţiune era descrisă astfel: „Ori-ce funcționar de ramul administrativ sau judecătoresc, ori-ce agent sau însărcinat al unei administrațiuni publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act privitor la funcțiunea sa, fie și drept, dar pentru care n’ar fi determinată de lege o plată, se va pedepsi cu închisoare dela doi până la trei ani și cu amendă îndoită a valoarei lucrurilor priimite sau făgăduite, fără ca această amendă să poată fi mai mică de 200 lei”.

Banii erau oferiți spitalelor sau caselor de binefacere din localitatea unde „s-a comis mituirea”.

Trafic de influenţă în primul Cod penal

Într-o formă specifică vremii, găsim şi actuala infracţiune de trafic de influenţă.

„Ori-care particular care, în numele său, sau în numele vre-unui funcționar public, administrativ sau judecătoresc, cu știrea sau fără știrea acestuia, într’un chip direct sau indirect, va cere, va lua, sau va face să i se promită daruri sau alte foloase nelegitime, spre a interveni, spre a se face sau a nu se face vre-un act din cele privitoare la atribuțiunile acelui funcționar, se va pedepsi cu închisoare dela șase luni până la doi ani și cu amendă valoarea îndoită a lucrurilor luate sau promise, fără ca această amendă să fie mai mică decât 200 lei.”

Abuz de putere

Abuzul de putere, maltratarea sau folosirea de „cazne”, toate erau menționate în Codul penal din 1864.

„Ori-ce funcționar administrativ sau judecătoresc va abuza de puterea ce-i dă calitatea sa, spre a sili pe nedrept pe o persoană a face sau a suferi un act, sau a se abține de la dânsul, se va pedepsi cu închisoare dela o lună până la doi ani și se va putea încă declara necapabil de a ocupa funcțiuni publice dela un an la trei.”

Falsurile în primul Cod penal

În acelaşi Cod, în premieră, apar şi infracţiunile de falsificare de monedă sau de sigiliu, dar şi cele de falsificare de paşaport.

La capitolul despre „plăsmuiri sau falsificări” se menționează în primul rând cele de bani, dar și cele de sigilii ale statului sau alte altor autorități, de bilete de bancă și de efecte publice.

Falsificarea „monetelor de metal care au curs în România” se pedepsea cu maximul închisorii „fără admiterea circumstanțelor atenuante, cu interdicțiune pe timp mărginit și cu amendă dela 500 lei în sus”. Iar dacă suma falsificată depășea 2000 de lei „se va putea îndoi maximul închisorei”.

Pedeapsa în cazul actelor publice sau autentice falsificate „fie prin semnături false, fie prin alterațiune de acte, de scriituri sau de semnături, fie prin arătare de alte persoane, decât cele adevărate, fie prin scriituri făcute sau intercalate pe registre sau alte acte publice după confecțiunea sau încheierea actelor” ajungea la cinci ani sau chiar la zece ani, dacă prejudiciul depășea 2000 de lei.

Codul penal din timpul lui Cuza includea pedepse și pentru cei care falsificau pașapoarte, foi de drum și certificate: „Se va pedepsi cu închisoare dela trei luni până la doi ani, ori-cine va plăsmui paspoarte, sau va drege ori va preface un pasport adevărat, sau va adăuga într’însul vre-un cuvânt, sau cifră, sau literă, precum și cel ce cu bună știință, se va servi cu asemenea pasport” .

Nimeni nu era iertat

Nici medicii nu erau iertați dacă dădeau acte plăsmuite.

„Medicii, chirurgii sau alte persoane exercitându arta de a tămădui, cari dau, cu știință, asupra stărei sănătăței unei persoane, certificate contra adevărului, spre a servi la autorități sau la societăți de asigurare, se vor pedepsi cu închisoare dela o lună la un an. Iar dacă vor fi primit și daruri sau făgăduieli de daruri, se vor pedepsi cu închisoare dela trei luni până la un an și jumătate.”

Legile acelor vremuri erau aspre şi respectate.

Nimeni nu era mai presus de lege, aşa cum avea să scrie şi în Constituţia României, începând cu cea din anul 1866.