Acum 5.300 de ani, prin aerul tăios al Alpilor, un om bătut de vânt își croia drum prin trecători montane, urmând un ritm ancestral de migrație între văile temperate și vârfurile înghețate. Acest om este Ötzi, celebra mumie de gheață.
Și, deși la exterior părea unul de-al nostru, o descoperire recentă, publicată în prestigioasa revistă Communications Biology, dezvăluie că motorul corpului său – cutia toracică – ascundea un secret evolutiv care i-a fost, probabil, cel mai mare aliat. Până în ziua în care a fost ucis.
O dogmă științifică spulberată
Timp de decenii, o idee a dominat paleoantropologia: noi, Homo sapiens, avem o cutie toracică relativ suplă și zveltă, în contrast puternic cu toracele masiv, în formă de butoi, al verilor noștri dispăruți, Neandertalienii (Homo neanderthalensis) și al strămoșilor mai vechi ca Homo erectus. Se presupunea că delicatețea noastră este o trăsătură „derivată”, unică liniei noastre genealogice.
Pentru a testa această ipoteză de lungă durată, o echipă de cercetători a pornit într-o misiune de arheologie digitală. Folosind tehnologie de scanare avansată, au adus la viață digitală toracele a patru indivizi Homo sapiens preistorici remarcabili: un specimen egiptean (Nazlet Khater 2), un fosil israelian (Ohalo II H2), faimosul Ötzi și, piesa de rezistență, un individ moravian de acum 30.000 de ani, Dolní Věstonice 13. Aceste modele 3D au fost apoi comparate cu cele ale a 59 de oameni recenți, doi Neandertalieni și un Homo erectus. Rezultatele au fost uluitoare.
Coastele lui Ötzi: surpriza de acum 30.000 de ani
Cel mai mare șoc a venit de la Dolní Věstonice 13. Toracele său era aproape la fel de mare ca al unui Neandertalian, dar relativ mai lat, amintind mai degrabă de cel al lui H. erectus. Pentru un om care a trăit în timpul Ultimului Maxim Glaciar, cea mai rece perioadă a Erei Glaciare, o astfel de cutie toracică masivă era un avantaj uriaș, permițându-i să conserve mult mai eficient căldura corporală.
Această singură fosilă a subminat ideea că specia noastră a fost întotdeauna mai puțin robustă. Deși avea forma „globulară” specifică omului modern, dimensiunea sa demonstra că primii membri ai speciei noastre puteau fi la fel de bine adaptați la frig ca și Neandertalienii. Evoluția nu era o linie dreaptă, ci un mozaic complex de adaptări.
Ötzi: motorul biologic perfect calibrat
Și atunci, unde se încadrează Ötzi în acest tablou? Situația sa, descrisă de cercetători ca fiind „ambiguă”, este poate cea mai fascinantă. Cutia sa toracică era mai mare decât a celorlalte specimene de H. sapiens (Nazlet Khater 2 și Ohalo II H2), dar avea o formă similară cu a lor. Nu era la fel de masivă ca a lui Dolní Věstonice 13, dar nici la fel de suplă ca a omului modern.
Acest amestec de trăsături, acest „hibrid” anatomic, ar fi putut fi exact cheia supraviețuirii sale. Pentru un om ca Ötzi, care practica transhumanța – migrația sezonieră între zonele joase, temperate, din sudul Europei și regiunea alpină înghețată – corpul său era un instrument perfect calibrat. Toracele său robust, cu pieptul bombat, îi oferea rezistența necesară pentru viața la altitudini mari și temperaturi scăzute, o trăsătură fără îndoială vitală pentru anii petrecuți pe vârfurile glaciare unde, în cele din urmă, și-a găsit sfârșitul.
După cum concluzionează cercetătorii, „cutia toracică a lui Ötzi prezenta trăsături mixte, ceea ce ar fi putut fi benefic pentru transhumanța alpină sezonieră”. El nu era o anomalie, ci dovada vie a faptului că forța speciei noastre nu a stat niciodată într-un design unic, ci în extraordinara sa capacitate de a se adapta, de a combina trăsături și de a prospera în cele mai dure medii de pe Pământ. O lecție de rezistență, scrisă în oase, care aștepta 5.300 de ani sub gheață pentru a fi redescoperită.
