Sfârșitul lui Avram Iancu: răpus de inimă rea, a luptat până la final pentru drepturile românilor din Transilvania

Supranumit cu venerație de români „Crăișorul Munților”, Avram Iancu a fost farul care a deschis calea spre deșteptarea națională, iar faptele sale de vitejie au așternut temelia pentru Marea Unire din 1918. Însă destinul i-a rezervat o soartă tragică: marele erou nu a apucat să-și vadă idealurile înfăptuite. S-a stins la doar 48 de ani, mistuit de amărăciunea de a nu fi putut aduce dreptatea pe care o jurase poporului său din Transilvania.

Avram Iancu a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.^[sursa]

S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu este Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta. Având o situație materială bună, Avram Iancu a urmat școala primară în satul natal. S-a înscris mai târziu la Liceul Piarist din Cluj, iar începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj, devenind avocat.

Confruntarea dintre Avram Iancu și marele Imperiu

După tumultul Revoluției de la 1848-1849, Avram Iancu și-a dedicat anii luptei pentru recunoașterea drepturilor românilor. În anul 1850, a pornit spre Viena pentru o audiență la tânărul împărat Francisc Iosef. Deși a fost primit cu respect, Avram Iancu a înfruntat fastul imperial cu o demnitate de neclintit. Când i s-au oferit decorații, le-a refuzat, argumentând că lupta sa a fost pentru popor, nu pentru medalii. Insistențele poliției vieneze, care i-a „sugerat” să accepte onoarea, s-au lovit de același refuz categoric, gest ce i-a adus expulzarea din capitala austriacă.

Răspunsul său, un model de integritate, a rămas consemnat pentru istorie: „Eu distincţia ce mi s-a acordat… nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar… mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea.”

Întors de la Viena, s-a cufundat din nou în lupta pe cale legală. A devenit avocatul moților, scriind memorii peste memorii adresate guvernului și chiar împăratului, în care revendica pământurile și pădurile pierdute în favoarea nobilimii și a statului.

Un singur crez: Națiunea

Curtea de la Viena a încercat în repetate rânduri să-i cumpere tăcerea și loialitatea. La 12 aprilie 1852, a fost convocat la Sibiu, alături de Axente Sever și Simion Balint, pentru a primi o recompensă bănească substanțială. Cei trei eroi au hotărât pe loc să folosească întreaga sumă, 2.500 de florini, pentru a pune bazele unei societăți literare care să cultive limba română – un vis nobil, al cărui destin s-a pierdut însă în negura timpului.

Guvernatorul Transilvaniei i-a oferit apoi posturi bine plătite la Viena sau Sibiu și o subvenție lunară generoasă. Iancu le-a refuzat pe toate, neclintit. Nu dorea nimic pentru sine. Singura sa monedă de schimb era îndeplinirea drepturilor promise românilor, în ciuda faptului că, în timpul revoluției, condusese armata românilor transilvăneni ca aliat al Austriei împotriva trupelor lui Lajos Kossuth.

Întoarcerea în inima munților

Deziluzionat, eroul s-a retras în mijlocul poporului său, în Munții Apuseni, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Ultimii săi ani au fost învăluiți într-o suferință tăcută, o rană adâncă în suflet, provocată de neîmplinirea idealurilor pentru care se jertfise. Adversarii săi s-au grăbit să numească această retragere demnă „nebunie”, o etichetă dezmințită cu vehemență de toți cei apropiați.

Mărturia prietenului său, fostul prefect Axente Sever, este grăitoare: „…m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nicio întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală…”

În anul 1872, sănătatea sa, măcinată de o boală de plămâni, s-a prăbușit. Tusea și hemoragiile îl chinuiau fără încetare. În noaptea de 9 spre 10 septembrie, destinul său s-a frânt. A fost găsit fără suflare în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, pe prispa casei brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș, unde poposise peste noapte. Asupra sa nu avea aproape nimic: doar o năframă, fluierul de cireș din care obișnuia să doinească și o jalbă mototolită către împărat, pe care nu a trimis-o niciodată. O ultimă hemoragie îi fusese fatală.

Deși certificatul oficial de deces, înregistrat în Vidra de Sus, notează moartea ca fiind „firească”, dispariția sa pe prispa unui străin rămâne un simbol al singurătății tragice în care și-a trăit ultimii ani.

Lacrimile unei națiuni

Vestea morții sale a cutremurat Țara Moților. Comitatul Zarand, cu o populație majoritar românească, a hotărât să-i ofere funeralii naționale, ca unui „mort al națiunii”. Pe 13 septembrie, un râu de oameni, o coloană impresionantă ce se întindea pe kilometri, a condus cortegiul funerar de la Baia de Criș la Țebea. 36 de preoți, în frunte cu foștii săi camarazi de arme, i-au cântat prohodul. Amploarea ceremoniei a stârnit îngrijorarea autorităților maghiare, martore la imensa dragoste a poporului pentru eroul său.

A doua zi după înmormântare, doi moți anonimi au venit la preotul din Ţebea și au întrebat cât au costat funeraliile. Au plătit întreaga sumă pe loc și au plecat fără să-și spună numele, asigurându-se că eroul lor nu va fi îngropat pe cheltuiala unui stat care îl persecutase. Gestul lor a rămas o legendă nescrisă a demnității.

Crucea de piatră de la căpătâiul său a fost donată de preotul Iosif Tisu, care renunțase la propria sa cruce de mormânt pentru a o așeza pe cea a „Crăișorului”. Peste decenii, în anul 1931, istoricii Gheorghe I. Brătianu și Constantin C. Giurescu au adăugat o placă de marmură cu inscripția: „Craiului Munților. Națiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii.”

Avram Iancu odihnește lângă Gorunul lui Horea, la Țebea, împlinindu-i-se astfel ultima dorință. Testamentul său, lăsat în anul 1850, poartă în el esența întregii sale vieți și se încheie cu o frază rămasă în conștiința națională: „Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd naţiunea fericită.”