Sparta, cetatea fără ziduri: casa neînfricaţilor spartani

Sparta a fost patria legendarilor războinici spartani, faimoși pentru spiritul lor neînfricat și disciplina lor de fier. Societatea spartană era unică în Grecia antică, izolată și inspirată de război, fiind un paradox viu de egalitate și sclavie.

Orașul Sparta, situat la poalele masivului muntos Taygetus, în regiunea Laconia din sudul Peloponezului, adăpostește un trecut remarcabil. Astăzi, orașul este un amestec de blocuri de apartamente și birouri din anii 1960, însă acum mai bine de 2.500 de ani, Sparta era locuința neînfricaților războinici spartani, cândva cei mai temuți oameni ai Greciei antice.

În ciuda reputației sale de oraș militar dominator, Sparta avea origini modeste. A evoluat încet, de la o așezare alcătuită din cinci sate așezate pe malurile râului Eurotas. Credincioasă valorilor sale, Sparta a rămas modestă ca dimensiune și simplitate arhitecturală pe tot parcursul perioadei clasice, preferând structurile simple din lemn în locul clădirilor de marmură sofisticate din Atena.^[sursa]

Reforma socială radicală din Sparta

Artefactele spartane de la începutul secolului al VII-lea î.Hr. și din perioada anterioară relevă o măiestrie impresionantă, mai ales în prelucrarea bronzului. Cu toate acestea, de la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., societatea spartană a cunoscut transformări drastice.

Un nou etos a prins rădăcini, promovând egalitatea între cetățeni și o loialitate absolută față de stat. Această înclinație spre izolare a transformat curând Sparta într-un oraș-stat care respingea luxul și bunurile importate, iar munții din jurul Laconiei au contribuit la menținerea acestei izolări, distanțând orașul de restul Greciei.

Una dintre numeroasele consecințe ale acestei izolări a fost restrângerea căilor comerciale și încetarea importurilor de bunuri. Lipsită de influențe externe creative, calitatea meșteșugurilor spartani a suferit semnificativ și, se pare, nu și-a mai revenit pe deplin.

Se crede că reformele sociale din Sparta antică au fost introduse de un legiuitor misterios numit Lycurgus, despre care nu se cunosc detalii precise. Mulți istorici consideră că un lider a implementat aceste schimbări radicale undeva în secolul al VII-lea î.Hr., dar identitatea sa exactă a fost treptat învăluită în legendă.

Reformele atribuite lui Lycurgus au avut un impact profund asupra întregii societăți spartane, influențând chiar structura de conducere. S-a creat un sistem unic, cu doi regi, cinci magistrați (efori), un consiliu de 30 de bătrâni, cunoscut sub numele de gerousia, și o adunare a cetățenilor de sex masculin, ecclesia. Acest sistem era gândit pentru a asigura echitatea și pentru a preveni ca un singur om să dețină puterea absolută.

Sparta și heloții

Sparta se distinge în Grecia antică prin statutul său unic de oraș-stat ce subjugase alți greci, în principal din regiunea Messenia. Acești oameni erau cunoscuți drept heloți, iar sclavia lor colectivă a fost atât cheia succesului cât și, în final, slăbiciunea Spartei.

În anul 670 î.Hr., cel de-Al Doilea Război Messenian a izbucnit între Sparta și Messenia, iar după 17 ani de lupte, Sparta a ieșit victorioasă. În scurt timp, întreaga populație a Messenei a fost transformată în sclavi de stat sau heloți. Misiunea principală a heloților era de a lucra pământul și de a asigura hrană pentru cetățenii spartani, ceea ce le permitea acestora din urmă să se dedice pregătirii militare.

Această sclavie în masă a creat, însă, un dezechilibru periculos, populația de heloți fiind de aproximativ 20 de ori mai numeroasă decât cea a cetățenilor. Teama constantă de o răscoală a dus la adoptarea unei politici de reprimare brutală. La începutul fiecărui an, spartanii declarau simbolic „război” heloților, oferindu-le dreptul legal de a-i vâna și ucide pentru o perioadă limitată, ca măsură preventivă împotriva revoltelor.

Cu toate acestea, heloții aveau anumite drepturi neobișnuite pentru sclavi: puteau să se căsătorească, să formeze familii, să păstreze o parte din recoltele lor și să se închine zeilor.

Femeile spartane

Femeile din Sparta antică aveau o libertate de neegalat în Grecia antică. Deși poate părea surprinzător pentru o societate atât de conservatoare, independența lor era fundamentată pe ideea că o femeie liberă și sănătoasă putea naște cetățeni sănătoși, element esențial pentru viitorul Spartei.

Fetele erau pregătite să devină membri activi și viguroși ai societății. Istoricul Plutarh ne spune că acestea erau instruite în alergare, luptă, aruncarea suliței, dar și în dans și muzică. Există relatări care sugerează că se antrenau uneori dezbrăcate, asemenea bărbaților. Spre deosebire de femeile din alte cetăți grecești, fetele spartane învățau să scrie, să citească și să facă calcule pentru a-și administra gospodăria eficient atunci când soții lor erau plecați la război.

Căsătoria pentru femeile spartane era o decizie luată mai târziu în viață, permițându-le să aștepte până erau pregătite fizic și emoțional. Odată căsătorite, scopul lor principal era de a aduce pe lume copii. Adulterul era chiar încurajat, ca metodă de a crește populația cetățenilor spartanilor.

Educația femeilor includea dezvoltarea încrederii în sine și abilitatea de a-și exprima opinia. Erau încurajate să își provoace soții și să le pună la încercare virilitatea, ceea ce se credea că întărește ambiția și voința bărbaților. Femeile spartane erau criticate de ceilalți greci, fiind considerate promiscue și periculoase, iar atenienii le-au dat chiar porecla de „coapse goale”.

Educația militară spartană

Numărul ridicat de sclavi heloți din Sparta a intensificat semnificativ nevoia de forță militară, conducând la o organizare a statului axată aproape exclusiv pe război. Printre cele mai notabile reforme atribuite lui Lycurgus se numără reorganizarea armatei și a sistemului de instruire, transformând Sparta într-o adevărată societate militarizată.

Sistemul educațional al Spartei, cunoscut sub numele de agoge, pregătea băieții pentru război încă de la o vârstă fragedă. La șapte ani, aceștia plecau de acasă și se mutau în cazărmi sub supravegherea eirenilor – tineri spartani care excelaseră deja în cadrul agoge.

Băieții își petreceau timpul dezvoltându-și atât forța fizică, cât și rezistența mentală, prin exerciții de antrenament riguroase și adesea periculoase. Educația era limitată la citit și scris la nivel de bază, deoarece se considera că orice alt subiect le-ar putea distrage atenția de la supunerea lor totală față de stat.

Cei mai promițători tineri luptători ajungeau în ultima etapă a educației lor, într-un ordin secret cunoscut drept krypteia. Detaliile despre krypteia sunt învăluite în mister, dar aceasta poate fi descrisă ca o forță operativă secretă, creată pentru a identifica și elimina heloții deosebit de puternici și potențial periculoși. După finalizarea instruirii, acești tineri deveneau elita armatei spartane, o forță care avea să rămână neînvinsă secole la rând.

De ce a avut armata spartană atât de mult succes?

Organizarea și disciplina tactică au fost factori centrali în succesul armatei spartanilor. Cel mai cunoscut exemplu este falanga, o formațiune de luptă dreptunghiulară, în care soldații și armele lor erau aliniați atât de strâns încât devenea aproape imposibil pentru inamic să pătrundă în rândurile lor.

Echipamentul militar spartan era simplu, dar eficient. Fiecare soldat, numit hoplit, purta un scut, o suliță și o sabie. Săbiile spartane erau mai scurte decât cele folosite de alți greci, fiind adaptate pentru lupte corp la corp. Hopliții purtau o mantie simplă de lână, vopsită în roșu pentru a ascunde orice pată de sânge. De asemenea, își purtau părul lung, ceea ce le conferea o apariție mai impozantă și, de la distanță, o imagine mai înfricoșătoare.

Spartanii erau cunoscuți pentru ferocitatea lor nemiloasă în luptă. Dacă o armată inamică începea să se retragă, spartanii urmăreau soldații până când aceștia erau capturați și uciși. Pentru soldații spartani, predarea era considerată mai rea decât moartea. Există o expresie binecunoscută pe care soțiile și mamele spartane o spuneau fiilor și soților când aceștia plecau la luptă: „Întoarce-te cu scutul tău sau purtat pe el”.

Bătălia de la Termopile

La începutul secolului al V-lea î.Hr., un război a izbucnit între Persia și Grecia, în care orașele-stat grecești s-au unit pentru a rezista unei invazii masive conduse de regele persan Darius. Sparta, însă, inițial reticentă și izolaționistă, a lipsit notabil de la Bătălia de la Maraton din anul 490 î.Hr., unde grecii au obținut o victorie asupra perșilor mai numeroși.

În anul 480 î.Hr., perșii, acum sub conducerea regelui Xerxes, au lansat o a doua invazie, înaintând rapid spre sudul Greciei. În drum, însă, au ajuns la strâmtoarea îngustă de la Termopile, unde spartanii, conduși de regele Leonidas, aveau să joace unul dintre cele mai memorabile roluri din istoria lor.

Grecii, acum aliați cu Sparta, au coordonat un atac strategic, reușind să ucidă mii de perși în primele două zile ale bătăliei. Dar soarta le-a fost potrivnică atunci când un localnic i-a trădat, dezvăluind perșilor o rută alternativă prin munți. Aflând despre trădare, Leonidas a trimis majoritatea trupelor grecești în retragere, rămânând doar el și cei 300 de hopliți spartani. Surprinzător, acești 300 de luptători au reușit să țină piept forțelor persane timp de două zile, înainte de a fi copleșiți.

Deși Bătălia de la Termopile s-a încheiat cu o înfrângere pentru greci, curajul și sacrificiul spartanilor au întărit moralul aliaților greci. Mai puțin de o lună mai târziu, în Bătălia de la Salamina, perșii au fost învinși, iar Xerxes s-a retras la Persepolis.

Sparta și Atena

La mai puțin de 50 de ani după această victorie istorică, relațiile dintre foștii aliați, Sparta și Atena, s-au deteriorat. Sparta, suspicioasă față de orice influență străină, se temea de expansiunea imperiului atenian, în timp ce Atena devenea tot mai precaută față de puterea militară a Spartei.

În anul 431 î.Hr., tensiunile au escaladat într-un conflict cunoscut sub numele de Războiul Peloponesiac. Grecia s-a împărțit între Liga Peloponesiacă, condusă de Sparta și aliații săi, și Liga Deliană, condusă de Atena. Următorii ani au fost marcați de blocaje și confruntări.

Atena a dominat pe mare datorită flotei sale superioare, în timp ce Sparta a obținut victorii decisive pe uscat cu temerarii săi hopliți. Multe din informațiile despre acest conflict provin din relatările istoricului atenian Tucidide, fost general de armată, deși perspectiva sa ateniană ne impune o lectură precaută a detaliilor.

În ultimele decenii ale secolului al V-lea, Sparta a solicitat ajutorul fostului său inamic, Persia, iar împreună au reușit să asedieze Atena. În anul 404 î.Hr., după o lungă suferință marcată de foamete și o epidemie de ciumă, Atena s-a predat.

Declinul Spartei

Ironia face ca această victorie asupra Atenei să fie punctul de cotitură ce va marca declinul Spartei. Înfrângerea Atenei a transformat Sparta într-un lider imperial, o poziție pentru care era puțin pregătită. După ani de izolare, contactul brusc cu alte culturi și influențe a destabilizat societatea spartană. Treptat, aceasta a abandonat traiul auster și disciplina strictă în favoarea luxului din lumea exterioară.

În paralel, puterea militară a cetății Teba creștea. În anul 371 î.Hr., tebienii au zdrobit Sparta în Bătălia de la Leuctra și au eliberat mii de heloți din Messenia. Fără forța de muncă a sclavilor care susținuse sistemul lor, structura și excelența militară a Spartei s-au prăbușit rapid.

Sparta era o societate a contrastelor, în care loialitatea și egalitatea între cetățeni depindeau fundamental de subjugarea unei majorități. Deși impactul Spartei asupra civilizației occidentale este mai puțin vizibil decât al Atenei, influența sa nu poate fi trecută cu vederea. Grație războinicilor spartani, cultura ateniană a supraviețuit invaziei persane, iar valorile democratice, filosofia, arta și literatura Atenei au modelat puternic civilizația occidentală așa cum o știm astăzi.