Liniștea deșertului din New Mexico, în zorii zilei de 16 iulie 1945, era absolută. O tăcere cosmică, premergătoare unui moment care avea să spulbere istoria. La 5:29 dimineața, un nou soare, terifiant, a explodat pe cer, inaugurând era fricii și a puterii atomice. Dar în inima acelui infern care a topit nisipul în sticlă, s-a născut un secret. Un „obiect imposibil” pe care oamenii de știință l-au descoperit abia decenii mai târziu, ascuns la vedere.
Prima bombă atomică: o cicatrice pe fața Pământului
Pe 16 iulie 2025, la exact 80 de ani de la acel moment, testul Trinity rămâne un punct de cotitură. Detonarea dispozitivului „Gadget” a eliberat o energie echivalentă cu 21 de kilotone de TNT. Turnul de oțel de 30 de metri a fost vaporizat instantaneu, împreună cu kilometri de fire de cupru. Această materie topită s-a amestecat cu nisipul deșertului, formând un nou mineral sticlos, de un verde straniu, numit trinitit. Timp de decenii, a fost doar o relicvă a începutului erei nucleare. Dar ascundea ceva mult mai mult.
Într-o bucată de trinitit, cercetătorii au descoperit o formă rară de materie: un cuasicristal.
„Cuasicristalele se formează în medii extreme care rareori există pe Pământ. Ele necesită un eveniment traumatic cu șoc, temperatură și presiune extreme. De obicei, nu vedem așa ceva, cu excepția unor evenimente dramatice precum o explozie nucleară.”, explica în anul 2021 geofizicianul Terry Wallace de la Laboratorul Național Los Alamos.
Ridicarea vălului: de ce este acest cristal „imposibil”?
Gândiți-vă la cristalele obișnuite, de la sarea de masă la diamante. Atomii lor sunt aranjați într-o structură perfect ordonată, care se repetă la infinit, ca un model de tapet. Cuasicristalele sfidează această regulă fundamentală. Atomii lor sunt ordonați, dar într-un model complex care nu se repetă niciodată.
Când conceptul a fost propus în 1984, comunitatea științifică l-a considerat o erezie. Cristalele erau fie ordonate, fie dezordonate, fără cale de mijloc. Apoi, au fost descoperite, mai întâi în laborator, apoi în natură, în interiorul meteoriților care au supraviețuit unui impact violent cu atmosfera.
Vânătoarea secretului roșu
Știind că este nevoie de condiții extreme, o echipă condusă de geologul Luca Bindi de la Universitatea din Florența a decis să analizeze trinititul. Dar nu pe cel verde, comun. Ei au intuit că secretul stă în metal. Au căutat o variantă mult mai rară: trinititul roșu, a cărui culoare provine de la firele de cupru vaporizate și încorporate în sticlă.
Folosind microscopia electronică și difracția razelor X pe șase mostre minuscule, au găsit comoara: un grăunte microscopic, cu 20 de fețe, format din siliciu, cupru, calciu și fier. Structura sa avea o simetrie rotativă cincinală, imposibilă pentru un cristal convențional. Era un cuasicristal, cea mai veche dovadă a unuia creat de om – o „consecință neintenționată” a războiului.
De la distrugere la înțelegere
„Acest cuasicristal este magnific în complexitatea sa – dar nimeni nu ne poate spune încă de ce s-a format în acest fel”, a recunoscut Wallace. Însă descifrarea acestui mister ar putea avea implicații uriașe.
În primul rând, sugerează că fulguriții (nisip topit de fulger) sau rocile de la locurile de impact ale meteoriților ar putea fi surse neexplorate de cuasicristale.
Mai important, ar putea deveni un instrument vital în criminalistica nucleară.
„Pentru a înțelege armele nucleare ale altor țări, trebuie să avem o înțelegere clară a programelor lor de testare nucleară. Un cuasicristal format la locul unei explozii nucleare ne poate oferi potențial noi tipuri de informații – și va exista pentru totdeauna.”, a subliniat Wallace. Resturile radioactive se descompun în timp. Dar un cuasicristal este etern.
Astfel, la 80 de ani distanță, paradoxul este complet. Cel mai puternic act de distrugere a creat o structură de o complexitate unică, a cărei existență ne-ar putea ajuta, în cele din urmă, să prevenim repetarea istoriei.
Cercetarea originală a fost publicată în jurnalul științific PNAS.
