Descoperiri uimitoare sugerează că Sahara a beneficiat de o sursă suplimentară de precipitații care a menținut anumite zone locuibile până în pragul epocii moderne, schimbând ce credeam că știm despre originile civilizației.
Adânc în Sahara, lacuri imense au persistat mult mai recent decât s-a crezut, alimentate de o sursă de apă complet neașteptată. Această revelație pictează o nouă imagine a celui mai mare deșert din lume, sugerând că a fost un refugiu primitor pentru oameni într-o perioadă mult mai apropiată de apariția primelor mari civilizații.
Sahara nu a fost mereu un deșert
Deși la suprafață pare etern, paleoclimatologii știu de mult că Sahara nu a fost mereu un deșert. La finalul ultimei ere glaciare, era o savană vastă, plină de viață, similară cu Serengeti-ul de astăzi. Chiar și după încălzirea globală, regiunea a traversat Perioada Umedă Africană din Holocen (AHHP), o epocă în care Sahara era dens populată. Până acum, consensul era că această perioadă idilică s-a încheiat acum 6.000 de ani.
O nouă cercetare, concentrată pe Munții Tibesti din Ciad – cei mai înalți din Sahara – demonstrează însă că versantul lor nordic a continuat să primească ploi abundente mult timp după ce restul regiunii secase.
Un lac neașteptat rescrie istoria climatică a Saharei
În centrul acestei descoperiri se află un crater vulcanic cunoscut local ca Doon Orei, sau Trou au Natron (Gaura de Natron). Izolarea sa extremă și instabilitatea politică l-au ținut departe de ochii cercetătorilor. Totuși, dovezile arată că, la un moment dat, acest crater adăpostea un lac cu o adâncime de până la 330 de metri și o suprafață de 40 de kilometri pătrați.
O expediție recentă a adus dovezi concrete că Trou au Natron a fost plin cu apă în mod neașteptat de recent. Concluzia se bazează pe resturi de plante descoperite în albia acum uscată a lacului și pe analiza izotopilor de oxigen din rămășițele unor organisme acvatice minuscule.
Acum aproximativ 7.000 de ani, Munții Tibesti primeau de cel puțin 10 ori mai multe precipitații (posibil chiar și ninsori ocazionale) decât câmpiile din jur. Procesul de aridizare a început timid abia acum 6.500 de ani, intensificându-se 1.200 de ani mai târziu.
Dar de ce modelele climatice anterioare au ratat acest detaliu? Răspunsul stă în rezoluție. Modelele vechi, care foloseau altitudini medii pe suprafețe mari, nu reușeau să surprindă înălțimea reală a vârfurilor Tibesti și, implicit, impactul lor asupra norilor purtători de ploaie. „Pentru prima dată, am reușit să capturăm orografia abruptă și dinamica precipitațiilor din Tibesti într-un model climatic, lucru care nu fusese posibil până acum”, a explicat profesorul Martin Claussen de la Institutul Max Planck pentru Meteorologie.
Până acum, Perioada Umedă a Saharei a fost atribuită unui muson vest-african mai puternic, care împingea ploile mult mai la nord. Însă faptul că în Munții Tibesti ploua în timp ce zonele învecinate la vest și sud erau deja uscate indică o altă sursă: Marea Mediterană. Se pare că vânturile de nord-est au jucat un rol crucial în prelungirea perioadei locuibile a Saharei.
O dovadă suplimentară este că Trou au Natron, situat pe versantul nordic, a fost umplut cu apă mai des și pentru mai mult timp decât craterul Era Kohor, aflat la sud. Norii veniți din nord se loveau de munți și își descărcau apa, lăsând versantul sud-estic într-o „umbră a ploii”. Simulările arată că precipitațiile în bazinul craterului nordic erau de aproape patru ori mai mari.
A existat o civilizație pierdută în Sahara?
Aceste descoperiri ar putea rescrie istoria umanității. Unele teorii recente susțin că înflorirea spectaculoasă a civilizației egiptene a fost puternic influențată de populațiile care migrau dintr-o Sahară în curs de deșertificare. Acești migranți nu ar fi venit cu mâna goală, ci ar fi adus cu ei tehnologii și idei avansate, dezvoltate în oazele care acum dispăreau.
Deși ideea unei mari civilizații sahariene pre-egiptene este încă privită cu scepticism de majoritatea arheologilor, noua lucrare oferă un context crucial: demonstrează că au existat locuri unde astfel de societăți complexe ar fi putut înflori și supraviețui, locații care, cel mai probabil, nu au fost încă explorate.
Implicațiile studiului, publicat în jurnalul științific Nature Communications, se extind și spre viitor. Acesta ne arată că, pe măsură ce clima globală se schimbă, efectele la nivel local pot fi mult mai diverse și mai dramatice decât prevăd modelele la scară largă. Pentru a ne pregăti pentru o lume mai caldă, avem nevoie de predicții climatice de înaltă rezoluție, capabile să anticipeze exact unde și cum se vor schimba regimurile de precipitații.
